Jurnal de fumatoare!

M-am hotarat sa scriu despre cum am devenit fumatoare si despre cum a evoluat toata tarasenia asta nefasta pe care o urasc, pentru ca in primul rand imi limpezeste gandurile referitor la ceea ce simt pentru tigari, si nu in ultimul rand, ma gandesc ca daca alti tineri vor citi acest articol, se vor gandi de 2 ori inainte sa traga primul fum.

Pe vremea cand eram in liceu, cand toti ceilalti in jurul meu fumau, pe ascuns, prin toalete, prin colturi dosite din curtea scolii si furau tigari de la parinti, eu eram cuminte. Fumatul mi se parea cea mai mare prostie (care dealtfel mi se pare si acum), mi se parea dezgustator si totodata stiam ca tata e complet anti fumat (doamne feri’ sa-l fi dezamagit vreodata pe tata!).

Tocmai datorita relatarii celor din paragraful anterior, trag concluzia ca-s si mai proasta ca m-am apucat, pentru ca eu nu am facut-o la o varsta frageda, din teribilism. Nu! Eu am facut-o la 20 de ani, cu capul pe umeri, cu convingerea ca nu-mi place si ca nu voi deveni niciodata o fumatoare.

Pe la 20 de ani eram in armata, infirmiera la cea mai mare infirmerie militara, din tara cu soare. Pe vremea aia si cred ca si acum, era acolo un flux de clientela de nu-ti vedeai capul de treaba. Intram pe lumina si ieseam pe intuneric si niciodata nu-mi dadeam seama cand trecea timpul. Observam ca toti fumatorii ieseau in pauza de tigara, iar noi, restul, stateam inchisi si munceam la foc continuu. Asa ca-n mintea mea de femeie a-tot-stiutoare a incoltit o idee. Ce-ar fi sa ma prefac ca fumez si sa ies in pauze… Zis si facut!!! Mi-am cumparat un pachet de tigari si “pauzeam” cat era ziulica de lunga fara sa fie nici cea mai mica problema din partea superiorilor! Pe vremea aia ma tinea un pachet cam o luna, caci fumam numai in baza.

Apoi am terminat armata (dupa 2 ani de fumat in pauze si numai insotita de alti fumatori) si mi-am zis: “Stop cu fumatul! Nu mai este necesar!” Cand am ajuns la facultate inca se fuma prin institutii publice si nu va pot descrie cati fumatori erau. Taiai fumul cu cutitul pe coridoare, in timpul pauzelor, si da, fumam si eu! Fumam pentru ca stateam la palavre cu colegii si profesorii, fumam pentru ca deja imi facea o deosebita placere! Atunci mi-am dat seama ca am o problema si ca am devenit cu adevarat fumatoare. Ca sa zic sincer, mare importanta n-am dat pe atunci acestui lucru, pentru ca fumam foarte putin (din lipsa de bani), fumam numai la scoala sau cand ieseam si eram probabil mult prea tanara sa ma gandesc la astfel de lucruri.

Cand l-am intalnit pe Gladiator, fuma si el (el era un famator proaspat, tembel la fel ca mine!). In primul an impreuna, ne petreceam noptile vorbind pana rasarea soarele, vrute si nevrute, si de, in timpul asta fumam si depanam amintiri, experiente de viata, idealuri… iar tigarile le furam de la soacra-mea.

Mi-am pus cu adevarat intrebarea despre ce simt eu despre faptul ca fumez, atunci cand am decis sa avem un copil. Mi-am zis clar ca ma voi lasa cand voi ramane gravida, si ce sa vezi, am ramas din prima. Am intrat intr-o stare de euforie caci eram garvida si stres caci trebuia sa ma las de fumat! Am citit tot ce se poate gasi pe internet despre cum tigarile afecteaza fatul si mai ales oxigenarea creierului sau, si cred ca in mintea mea s-a facut un declick: “Imi omor copilul daca fumez!!!” Din a 3-a zi de cand am aflat ca sunt gravida n-am mai fumat!!! Evident imi doream enorm, dar nu puteam. Aveam ceva ca o bariera mentala ce ma oprea. O sa va zic insa ca in primele 3 luni de sarcina visam noapte de noapte ca fumez incontinuu, si imi placea, caci chiar daca eu nu puteam fuma, macar imi satisfaceam pofta in somn. Pe tot parcursul sarcinii, chiar daca simteam nevoia din ce in ce mai putin sa fumez si nu ma mai gandeam prea mult la tigari, mereu asteptam in sufletul meu acea tigara de dupa sarcina, acea tigara linistitoare. Si asta cred ca ma tinea pe linia de plutire! Gandul ca voi fuma, chiar daca nu chiar acum!

Dupa nastere a urmat alaptarea si multe alte responsabilitati. Am stat cu Andru acasa 1  an si 8 luni, timp in care am trecut prin diverse stari de spirit, de la cele mai euforice la cele mai mizerabile. Dupa ce am terminat cu alaptatul m-am apucat iar de fumat (prostia cu nr. 2). M-am apucat pentru ca atunci cand fumam, erau singurele momente de pace si liniste interioara, cand il lasam pe Andru in patut, iar eu ma inchideam pe balcon si stateam cu mine insumi.

Tigarile m-am facut sa socializez mai mult, am cunoscut prin intermediul lor multi oameni, am legat prietenii si mi-am facut relatii. Cred ca in lumea asta exista asa numita “solidaritate a fumatorilor”, pentru ca din ce in ce mai mult suntem pusi la zid, pentru ca ne dorim cu totii defapt sa ne lasam de fumat si de obicei ne impartasim motivul stupid pentru care ne-am apucat de fumat. Vedeti voi, pentru mine fumatul, probabil ca a avut mereu conotatii sau imprejurari foarte placute (odihna, socializare, iubir, meditatie chiar)…

O sa v-o zic tare si raspicat: Nu va apucati de fumat daca inca n-ati facut-o, e un rollercoaster al emotiilor, e un rollercoaster financiar si e cel mai prostesc lucru pe care l-ati putea face pe lumea asta, crezand ca nu veti deveni dependenti! Eu una ca fumatoare traiesc mereu cu teama de a nu muri mai tanara decat ar trebui, traiesc cu teama ca intr-o buna zi voi auzi cuvintele alea cumplite: “Suferiti de Cancer!!!” si recunosc ca-mi rasuna in minte mereu. Traiesc cu teama de a nu-mi imbatrani tenul inaintea vremii, teama de a nu mi se ingrosa vocea si de a nu mirosi ca o scrumiera (caci am intalnit multi fumatori care miros asa).

Imi doresc sa devin un fumator calculat! Imi doresc sa nu mai simt nevoia sa fumez, dar nu-mi pot imagina viata de la un moment dat, fara sa mai trag un fum!!! Pur si simplu uneori e o placere mult prea mare! O placere vinovata. Tot ce pot spune e ca imi doresc sa ajung la o asemenea putere de stapanire de sine incat sa reusesc sa fumez 2 tigari pe zi, una dimineata si una seara (si-am cunoscut persoane care fac asta cu succes).

N-as vrea sa-mi omor pasiunea dar nici sa mor pentru ea!

Un periplu printre joburi, ce am invatat, de ce e bine sa muncesti de mic si cum am ajuns sa fac ce-mi place!

Primul meu job a fost acela de femeie de serviciu pe scara blocului in care locuiam (intr-o tara cu soare). Asta se intampla cred, pe cand aveam vreo 13 ani. Tata era administratorul blocului, deci am obtinut job-ul prin nepotism, dar asta nu m-a impiedicat sa-mi fac treaba bine si de ce nu, sa ma initiez in arta negocierii, caci negociam crancen cu administratorul pentru marire de salariu. Tin minte ca rudele mele de prin Romania, cand au aflat de job-ul meu, au ramas perplexe. Nu le venea sa creada ca nu mi-e jena, ca nu-i e tatei jena si tot asa… Dar mie nu-mi era jena deloc, pentru ca din primul meu salariu mi-am cumparat prima mea pereche de adidasi de firma si eram mandra nevoie mare. Jobul a tinut cam vreo doi ani si s-a finalizat cu o zugraveala strasnica a scarii blocului impreuna cu administratorul. Dupa aceasta experienta absolut distractiva, am simtit ca e nevoie sa merg mai departe si ca pot mai mult.

Intrasem la liceu si imi doream cu ardoare sa castig bani mai multi pentru haine si iesiri in oras. Am vrut sa ma fac chelnarita, dar tata s-a opus vehement din motive de securitate (pe care eu nu le-am inteles la vremea respectiva, dar acum sa zicem ca da). Suparata nevoie mare, m-am dus la un interviu si am obtinut postul intr-un minunat lant de Fast-Food. Aveam uniforma, contract de munca, ture si tot tacamul unui job serios. Trebuie sa va zic ca am inceput de jos, mai precis de la spalat veceuri (sau cel putin de la a mima cat mai bine ca o fac). Apoi m-au trecut la bucatarie, unde spre fericirea mea am poposit vreo 2 zile, caci am fost dezastru ambulant (ceea ce sunt si acum, dealtfel!!). Dupa vreo 2 saptamani cred, la minunatul job, m-au mutat la case, si acolo mi-am gasit menirea: eram manager de clienti. Tin minte ca se faceau cozi enorme, mai ales cand venea cate un autocar cu turisti, caci eram la intersectie de drumuri. Stiu ca-i oranduiam pe toti la coada frumos si faceam ordine si disciplina printre clientii uimiti de atitudinea mea. Dar la case am rezistat timp de 3 ani de zile si am devenit angajat model cu 5 stelute in piept. Acolo, la fast-food am facut bani grei! Faceam trei ture de juma’ de norma pe saptamana, o zi pe week-end si toate sarbatorile posibile si imposibile. Era de vis! Ajunsesem sa am bani in contul bancar (ca de, am aveam si deasta), cat nu aveam timp sa cheltui, caci ori eram la liceu ori la job. Atunci am invatat ce inseamna “time management”, caci intelegerea cu mama mea era, ca eu sa pot lucra, sa nu cumva sa-mi scada media la scoala. Si nu mi-a scazut! Am invatat ce inseamna sa dramuiesti niste bani, mi-am satisfacut toate capriciile tineretii, pe banii mei, si la un moment dat mi-am dat seama cum sa nu mai cheltuiesc aiurea, caci de, banii se muncesc din greu.

Dupa ce am terminat liceul, am fost nevoita sa ma inrolez ( asa e regula in acea tara cu soare mult). Armata am vazut-o ca pe un job, pentru ca in afara de primele/ucigatoarele 4 luni, ma duceam la baza zilnic, ca la un serviciu. Un job minunat de infirmiera. Jobul era foarte slab platit! Tocmai de aceea, in perioada aceea am invatat ce inseamna un over-draft, cu ce se mananca si ca eu nu-mi mai doresc sa ma indatorez cat oi trai! Chiar daca job-ul era mai mult voluntariat si obligatoriu, retributia a fost una imensa. Cred ca acolo, am avut cele mai mari satsfactii pe plan emotional si despre asta as putea scrie o carte, sau un post viitor (https://visatoaredebucuresti.wordpress.com/2012/10/02/youre-in-the-army-now/). Insa cel mai important lucru pe care l-am invatat la cel de-al treilea job al meu, armata (care a durat 2 ani), a fost faptul ca o mana spala pe alta, ca exista o “banca minunata a favorurilor” si nu in  ultimul rand am invatat sa ma revolt cu cap (caci supusa clar n-am fost!)

Apoi a urmat mutarea (intr-o tara cu traditii) si facultatea. Atunci am luat o pauza de 4 ani de munca. A fost cumplit caci nu ma mai aveam bani proprii… (ceea ce orice tanar ar trebui sa aiba)

Spre sfarsitul anului 4 mi-am gasit si slujba, sau mai bine zis, m-a gasit ea pe mine. Eram “suport” intr-o multinationala! Cand mi s-a facut oferta toti apropiatii mei au fost surprinsi, caci nici macar nu cautasem jobul, pur si simplu fusesem vanata. Am obtinut la vremea aia un salariu frumusel pentru o studenta (ajunsesem sa castig cel mai mult dintre toti co-locatarii mei) si aveam multe alte beneficii, cum ar fi: friendly environment, bonusuri, bonuri de masa, asigurare medicala privata, traininguri periodice la hoteluri de lux… Ce sa mai, trai neneaca pe banii babachii!  Totul parea perfect sau cel putin asa parea pentru cei din jurul meu. Multinationala asta mi-a facut nunta (vorba vine, dar de acolo am strans bani pentru ea), m-a facut sa-mi exersez abilitatile de negociator si m-a facut sa-mi analizez bine planurile de viitor. Cu toate ca veniturile erau multumitoare, nu aveam stres pe cap si nici ore suplimentare, ceva in sufletul meu nu era chiar OK. Eu imi doream sa fac ceea ce invatasem, eu imi doream sa practic meseria mea si sa vad daca se poate mai mult. Dupa 2 ani de multinationala, incurajata de Gladiator (https://visatoaredebucuresti.wordpress.com/2012/09/21/era-gladiatorilor-a-apus-dar-ei-mai-traiesc-printre-noi/), mi-am luat inima in dinti si-am pornit la drum…

Am devenit avocat stagiar intr-o societate de avocati! E important sa mentionez ca gestul meu a fost privit ca o nebunie de catre multi din jur, caci venitul meu se diminuase la 1/6 din cat castigam inainte, munceam “by default” cu 2 ore in plus si stresul era cat casa. Dar eu eram fericita, caci invatam lucruri noi in fiecare zi, simteam ca in sfarsit ma ridic la nivelul asteptarilor mele…

De atunci a trecut ceva timp, am mai schimbat vreo 2 job-uri tot in domeniul meu, am ajuns sa depasesc ca si incasari, veniturile din Multinationala aceea, am stat in maternal, am muncit iar si acum am ajuns sa scriu. Ceea ce imi place enorm! N-am renuntat evident la prima mea pasiune, care este Dreptul, dar sunt in cautarea job-ului perfect!!! Vreau ca lucrurile sa fie asa cum imi place mie, caci vedeti voi, din experienta stiu, ca atunci cand esti optimist si perseverent, lucrurile au tendinta sa fie ceea ce-au fost menite sa devina!

Era Gladiatorilor a apus, dar ei mai traiesc printre noi!

Imi place sa necajesc barbatii uneori, spunandu-le ca nu se mai fabrica Barbati ca altadata! Il stiti pe Brad Pitt in Troia… (nu, nu ma refer la genul ala de barbat – o imagine produsa de Hollywood – o imagine minunata ce-i drept!). Ma refer la genul de barbat cum era Brad Pitt in “Legendele Toamnei” (si daca n-ati vazut filmul atunci trebie vazut urgent!!!) mai degraba, sau la Al Pacino in “Parfum de Femeie”, sau la personajul William Wallace (jucat demential de Mel Gibson) in “Braveheart”…

Eu pe toti cei enumerati mai sus ii vad ca pe un fel de Gladiatori. Asa le zic eu acestor raritati.

Si de ce-mi plac Gladiatorii de altadata?! Pentru ca aveau curajul (de a lupta pana la ultima suflare); pentru ca aveau charisma necesara de a acapara publicul si nu in ultimul rand, pentru ca respirau masculinitate prin fiecare por.

Gladiatorii pentru mine inseamna daca vreti, “the ultimate male”!

Demult stau si fac o analiza amanuntita asupra sexului “puternic” si ce observ: o demasculinizare in masa, un androginism ce ma sperie, o lipsa a calitatii si o fuga de raspundere ce e mai mult demna de o caprioara decat de un mascul. Moda masculina a devenit teribil de ridicola! Parca stau toti tiplati in camasute roz, aratand ca niste fondante (care recunosc n-au fost pe gustul meu niciodata). Barbatii au ajuns sa aiba in dulapiorul din baie mai multe produse cosmetice decat pot eu enumera… Au ajuns sa-si cumpere masinute gen Mini, au ajuns sa poarte tanga, sa-si puna cercel in buric si sa-si suflece manecile sacouasului atent selectionat de la H&M. Barbatii au ajuns sa tina regimuri draconice (ce contin, credeti-ma pe cuvant ca pe asta am auzit-o cu urechile mele… dovlecei blenduiti cu sfecla, la micul dejun). Barbatii au ajuns sa stea la o apa plata cu lamaia in “Le Gaga” (si asta sa fie high-lightul saptamanii lor). Cam astia sunt, sa nu fiu dura, 70%-80% din barbatii anului 2012 (recolta buna…)

Insa, sa va zic ceva: Chiar daca era Gladiatorilor a apus, ei mai traiesc printre noi! Si credeti-ma pe cuvant, eu am intalnit cativa. Poate norocul, sansa, nasul, nu stiu sa va zic dar eu i-am vazut, ii stiu, traiesc cu unul, deci sunt reali! Daca s-ar cere la cununie recomandari de la fostele, la fel cum se cere la job, eu sincer cu mana pe inima i-as recomanda pe mai toti fostii mei, catre viitoarea Domana X sau Y.

Gladiatorii secolului nostru sunt, in viziunea mea, acei barbati care inca mai au coloana vertebrala, inima, compasiune, suflet si toate sunt puse la locul lor corect. Acei barbati care, castiga cat castiga (mult, putin, nu are importanta…) dar castiga pe propria lor barba, munca, inteligenta, si ceea ce castiga nu afiseaza in vazul lumii, ci stiu sa dramuiasca cu cap. Sunt acei barbati care, s-ar putea descurca oricand fara o femeie alaturi, dar stau cu ea pentru ca o admira, o sustin si o iubesc, chiar fara so-nteleaga pe de-a-ntregul. Sunt aceia care, stiu ca daca aveau de nevoie de cineva care sa le calce/spele/gateasca, era mult mai putin costisitor sa-si ia o menajera si nu o sotie. Sunt aceia care stiu ca un camin se intretine in 2. Si de ce nu, aceia care plang cateodata, pentru ca sunt suficient de siguri pe masculinitatea lor, incat sa-si dea frau liber sentimentelor.

Pentru toti acesti Gladiatori minunati, care exista printre noi (chiar si ca o specie pe cale de disparitie…), eu fac o plecaciune si vreau sa ii incurajez, sa stie ca stim de existenta lor!

Pentru toate domnisoarele nu am nimic altceva de spus decat atat: Cautati, controbaiti, escaladati muntii si cutreierati vaile, ascultati-i cu atentie pe barbatii din jurul vostru, caci cu siguranta veti gasi un Gladiator!

“Ce vor Femeile” vs “Ce vor Barbatii”

Demult m-am tot intrebat de ce tot mai multi oameni prefera sa traiasca singuri, sau prefera sa isi lege destinul de a-l altcuiva cat mai tarziu in viata… Eu cred ca este o alegere, chiar daca nu una constienta.

Daca vei intreba in stanga si-n dreapta, atat barbati cat si femei (si credeti-ma am intrebat!), de ce nu au o relatie stabila, de ce aleg sa fie pasageri in viata altora sau ce-i face sa fie “single”, si daca vei sta cu adevarat sa-i asculti, iti vei da seama ca toti cauta o perfectiune necunoscuta, toti cauta ceva ce nu stiu nici ei exact cum trebuie sa arate, dar nu ma refer la perfectiunea celeilalte personae, ci la perfectiunea relatiei. Chestia asta m-a dus cu gandul la a scrie acest “post”: Ce vor Femeile vs Ce vor Barbatii?!

Cine sunt femeile?

Parerea mea este, ca femeile sunt fiinite mult mai complexe decat barbatii (si nu aruncati cu pietre). Chiar daca la prima vedere femeile par mai superficiale, caci vin cu tot bagajul de toale, machiaj si tot asa, ele defapt sunt mai complexe prin simplul fapt ca pentru ele nu exista negru si alb. La femei totul se transpune in multe nuante de gri (poate nici nu va exista vreodata vreun paletar de culori care sa includa atatea nuante de gri cate sunt in capul femeii). Femeile se gandesc la foarte multe lucruri pe minut, cum ar fi: cu ce ma imbrac?; ce mancam azi la pranz?; ce ii luam colegei cadou de ziua ei?; cand e programarea mamei la ginecolog?; ce sampon trebuie cumparat catelului?; cum sa finalizez noul proiect de la job?; de ce mi-am pus pantofii astia care ma bat de innebunesc?; oare de ce mi-am orientat biroul in asa hal de-mi bate soarele in monitor?… si toate asta se ingramadesc in capul femeii in decurs de probabil 10-20 de minute.

Ce fac femeile?

Si atunci cand vine vorba de un barbat nou in viata ei, femeia nu gandeste cu capul, sau poate chiar, “Femeia nu gandeste deloc”, femeia simte, traieste si isi creaza in capsorul ei fantezii. Femeia analizeaza barbatul, dar nu pentru a-l critica. Ea il analizeaza, si-l intoarce pe toate partile, interpreteaza fiecare gest, miscare, cuvant, pana chiar si mirosul parfumului si culoare tricoului de la ultima intalnire, pentru ea trebuie sa reprezinte ceva. “De ce a ales tricou rosu?! De ce miroase a levantica?!” Apoi incep inevitabilele intrebari referitoare la cum arata ea. Daca arata suficient de bine… daca nu e prea slaba/grasa,  femeia isi creeaza mii de scenarii despre cum sa se imbrace la urmatoarea intalnire, la intalnirea cu mama lui, la prima iesire in oras cu prietenii lui, si tot asa in curand isi imagineaza rochia de mireasa, restaurantul, cum o sa-l cheme pe ala micu si unde-o sa-l boteze… Femeia este visatoare, fantezista, deci… Profunda (in opinia mea). Femeia se inseala? Poate, uneori… dar asta nu inseamna ca ar trebui sa se schimbe pentru ca asta ar face-o rece, ceea ce ea nu este prin definitie, caci s-a nascut sa fie mama.

Ce vor deci, femeile?

Femeile vor confort: fizic, psihic… Femeile vor sa fie iubite, poate chiar divinizate. Femeile au nevoie de permanenta atentie, observatie, daruire si multe cuvinte. Da! Femeile au nevoie de multe cuvinte. Am auzit de multe ori replica: Eu iti arat ca te iubesc (cel mai des uzitata de tata), dar daca vrei sa-mi arati, spune-o!!! Asta vor femeile, pentru ca sunt nesigure, pentru ca-n amalgamul de idei pe care le au si traficul de informatie care se desfasara in mintea lor aglomerata, ele se pierd uneori cu firea si au nevoie sa fie readuse la normal, la acel simplu: SUNT AICI si mi-e bine!!!

Cine sunt si ce fac barbatii?

Barbatii sunt acele fiinite mari, paroase, amuzante (in mare parte) care iti ridica scaunul de toaleta si uita sa-l mai lase jos, arunca adidasii prin toate colturile casei si se joaca mult la calculator… Glumesc!!!

Daca ma intrebati pe mine sis per sa nu fiu iar hulita… barbatii sunt finite simple. Barbatii au nevoie in mare parte de lucruri material cum ar fi: mancare, sport, bere, tehnologie a si da, socializare. Am bagat socializarea la latura materiala deoarece ei nu comunica real intre ei, despre ganduri, impresii, asa cum o fac femeile. Pentru ei socializarea este data de nevoia de a-si petrece timpul in haita.

Insa, in simplitatea lor sunt frumosi! Pentru ca nu cad in depresii atat de dese ca noi femeile, pentru ca se adapteaza mai oriunde, pentru ca nu simt nevoia sa barfeasca, pentru ca ei stiu mereu ce vor!

Ce vor barbatii?

Cred insa ca, la un anumit moment si barbatii au nevoie de ceva sentimental… au nevoie de acea senzatie pe care o aveau cand erau mici, tinuti la sanul mamei lor.

Au nevoie de caldura aia, de ochii aia care se uitau la ei cu o admiratie si dragoste enorma. Barbatii au nevoie de un camin cu o femeie puternica pe care se pot baza (pentru ca asa a fost prima femeie din viata lor!)

Barbatii au nevoie sa fie intelesi, ascultati (si de obicei e indicat la betie, caci atunci isi deschid carapacea simplitatii).

Barbatii vor sa nu mai fie cicaliti, caci oricum nu se vor schimba! Si nu se vor schimba, asta e clar!

Deci in concluzie, concluzia mea…. Complexa femeie isi doreste sa fie iubita si protejata, oricat de puternica ar fi ea, iar simplul barbat isi doreste sa fie admirat, sustinut si inteles.

Astept sa ma contraziceti 🙂

Revenirea la conditia initiala!

M-am tot gandit ca vreau sa scriu despre teoria asta pe care o am in cap, cam de vreo 5 ani si-o tot dezvolt in mintea mea.

Ce inseamna pentru mine “Revenirea la conditia initiala?” Sau poate, mai intai sa dezvoltam ce inseamna “conditia initiala”:

Conditia initiala, din punctul meu de vedere este cea in care te nasti. Sa dau un exemplu (1): te nasti intr-o familie medie, 2 parinti, tu esti primul copil; familia sta la bloc intr-un apartament de 2-3 camere si detine sau nu o masina; ai apa calda in casa; incalzire centrala; minimum necesar de haine etc… exemplul (2): te nasti la tara, undeva in creierii muntilor (sa zicem pe la Arieseni): ai 2 parinti care muncesc la camp; ai toaleta in curte si te speli la lighean.

Deci, conditia initiala este diferita pentru fiecare, dar in mare este acelasi lucru, pentru ca este stadiul in care te nasti si traiesti cel putin in primii tai ani de viata, deci este “normalitatea” ta; stilul de viata cu care devi familiar in primii ani de viata.

Revenirea la conditia initiala”, ar trebui sa fie pentru fiecare dintre noi, asa cum se zice despre mersul pe bicicleta – “nu se uita niciodata”. Evident ca, sau in mare parte asta este tendinta, iti vei depasi parintii: vei avea mai multe studii decat ei, vei castiga mai bine, vei avea o casa mai mare/frumoasa, la fel si masina, haine mai multe, viata sociala mai intensa, te vei plimba mai mult prin lume…

Toata aceasta Evolutie a individului, inseamna insa si o Involutie: datorita faptului ca vei avea mai multe studii, vei ocupa cel mai probabil o functie ce va duce la munca de birou, deci sedentarism, va implica mai mult stres; casa mai mare va necesita mai mult timp pentru intretinere, timp pe care nu-l vei avea datorita lucrurilor enumerate mai sus (viata sociala mai intensa, calatorii, cumparaturi…), te vei ingrasa, vei uita ce iti face placere cu adevarat caci in amalgamul de lipsa de timp, stres, frustrare, vei uita cine esti si ce vrei defapt.

Evolutia ta- traiul mai indestulat, opulenta obiectelor, toata tehnologia ce va duce la un flux de informatii intense catre tine, indatoririle sociale… va duce inevitabil la o Involutie pe plan spiritual: vei gasi din ce in ce mai putin timp pentru a sta de vorba cu tine, de a te cunoaste, de a studia cu adevarat oamenii din jurul tau, de a incetini motoarele si a-ti privi viata in ansamblu.

Conditia initiala”, ar trebui sa fie, in opinia mea: “Pacea ta sufleteasca! Am fost acolo, am trait asa, deci o pot face oricand este nevoie! Nu am nevoie de nimic mai mult decat ceea ce am fost obisnuit sa am atunci cand m-am nascut!

Intrebarea este: “Poti reveni oricand la conditia ta initiala?!” Nu zic ca trebuie, nu zic sa nu progresezi! Nu zic sa te lipsesti de tot ceea ce inseamna progresul pe lumea asta, tehnologie, distractie! Zic doar, ca intr-un coltisor al fiintei tale, ar trebui sa-ti rezervi niste resurse mentale (pentru ca doar de asta ai nevoie) pentru a fi oricand dispus/capabil sa revi la conditia ta initiala, in caz ca… e nevoie.

Eu ma gandesc mereu la “conditia mea initiala”, care recunosc, nu a fost una nefasta, dar undeva in adancul sufletului meu ma bucur ca imi dezvolt teorii despre cum as trai si ce as face daca ar fi nevoie sa ma intorc chiar acolo, la acea conditie. Gandurile astea ma linistesc si ma fac sa fiu confidenta ca as putea renunta la multe si inca as fi destul de fericita!

Citesc mai nou, unul dintre cele mai citite bloguri de pe mapamond:

http://zenhabits.net/archives/ 

Vi-l recomand! Veti gasi acolo multe sfaturi, unele utile, unele poate mai putin, veti gasi idei pe care poate le aveti si voi sau stari metale si transformari prin care ati trecut sau poate prin care urmeaza sa treceti.

Femeia perfecta nu exista! Omorati mitul!

Nu stiu daca voi ati observat, dar pe mine ma omoara o chestie care e constanta si o urmaresc de ani de zile. Daca te uiti cu atentie la reclame in care sunt prezentate familii sau diverse poze familiale din reviste, familiile astea sunt intruchipate intr-un mod complet distorsionat si ireal: un tata timpuriu, cam la vreo 40 de ani (accept), bineinteles 2 copii, fata si baiat (idealul oricarui cuplu, descoperit miraculos in urma unor statistici) cu varste cuprinse intre 5-12 ani (eventual baiatul mai maricel), iar Mama, mama de obicei este o blonda superba undeva pe la vreo 25 de ani!!! What the Fuck?! Cine este mama asta?! Cand i-a facut pe plozii aia 2? Are 2 si totusi este foto-model!!!

Daca te uiti si mai atent la reclame gen: detergent de vase, branza topita, detergent de rufe si lista poate continua la nesfarsit cu astfel de reclame idioate la mancaruri nesanatoase sau produse indispensabile care nici nu erau inventate acum vreo 10 ani, mama este prezentata astfel: evident mult prea tanara pentru copii pe care-i are; de obicei vine de la serviciu sau este in drum spre serviciu (deci o femeie muncitoare); isi ranjeste dintii albi si e plina de fericire (mai ales cand sorteaza hainele pentru masina de spalat); casnica desavarsita, care spala vasele instant cand toti ceilalti se uita la TV, iar apoi apare zambitoare in pragul sufrageriei (coafata, pensata, rujata etc si amd) imbratisandu-si minunata familie… (familie puturoasa, daca-mi e permis)

Ghici ghicitoarea mea: Unde se nasc femeile astea?! Cand au timp sa se spele pe cap?! Isi fac albire dentara sau pur si simplu si-au pus placa?! De ce sunt atat de fericite dupa ce spala vase/sorteaza rufe si de ce nu se ingrasa gatind non-stop prafuri de la plic (“pline de natura”)?!

Hai sa fim seriosi!!! De ce, cine si cand a inventat-o pe wonder/super/hero woman?! De ce noi, ca oameni rationali, vindem/cumparam/acceptam o imagine eronata a femeii? De ce se pun atatea presiuni asupra femeilor si de ce se creaza o iluzie falsa, barbatilor, referitor la ceea ce inseamna o femeie?!

Wonder/super-duper woman e un mit!!! Wow, hai sa repetam: Femeia perfecta nu exista!!! Incetati s-o promovati!

Boala secolului: “Exhibitionismul”!

In sfarsit am descoperit: Boala secolului este exhibitionismul! Toata lumea zice, cum ca defapt, boala acestui secol este stresul. Eu nu cred! Stresul este inca un tertrip al Exhibitionistului. Nu vreau sa ma exonerez de vina, sau sa ma ridic pe-un piedestal, spunand ca eu, nu sufar de Exhibitionism. Doamne feri’! Si eu, la fel ca majoritatea generatiei mele, sunt grav bolnava! Poate deaia scriu pe blog…

De cand am scris “Iarba vecinului este mai verde…” (https://visatoaredebucuresti.wordpress.com/2012/08/21/iarba-vecinului-e-mai-verde-da-dar-este-fertilizata-cu-mult-rahat/) am tot stat si m-am gandit: unii traiesc foarte mult material. Acestia fac parte din categoria 1 de exhibitionisti: au masina mare si tare, au casa pe pamant cu iarba tunsa cazon, au catel cu diploma si copii la scoli private. Exhibitionismul la ei este in floare! Le place sa se vada mult si infloritor! Exhibitionistii din categoria 1, nu gandesc prea mult! Ei exista, stralucesc, de obicei vorbesc mult si zgomotos si-si dau foarte multa importanta cand nu este cazul. Cred ca ei sunt de felul lor, comercianti, vanzatori, micii afceristi, cei cu multa indrazneala si minte mai putina.

Exhibitionistii din categoria 2: Exhibitionistii astia, sunt ceva mai tineri. In randul lor gasesti mult gol impachetat in multa poleiala. Cred ca ei sunt mai degraba copii Exhibitionistilor din categoria 1. Ei nu au nici macar indrazneala. Minte nu se stie, poate au, dar nu s-au straduit niciodata sa o utilizeze. Cred ca ei sunt cei ce umbla cu masini de lux cumparate in leasing (eventual de parinti), sunt pitipoancele de la receptiile corporatiilor, imbracate ultima moda, ce-si pun pe facebook poze de la birou (asta daca corporatia este de admirat), din Bamboo, centrul vechi, si tot asa…

Exhibitionistii din categoria 3: Ctegoria 3 este preferata mea! Astia sunt cei ce inventeaza roata! Lumea este pentru ei un teren de joaca, unde au impresia ca sunt superiori. Exhibitionistii astia sunt deosebiti, intelectuali, de obicei ajunsi in joburi destul de bine cotate, in mare parte pe effort si intelect propriu, obositi de stres (tertrip de a arata cat de important ai ajuns pe scara ierarhica, cat de ocupat si indispensabil esti…). De obicei exhibitionistii astia umbla pe la teatru, pe la opera si opereta, au indeletniciri nobile si scriu bloguri despre excursiile lor prin lume sau despre esenta vietii, descoperita intr-un pahar cu apa (plata cu lamaie). Exhibitionistii cu numarul 3 sunt de obicei sa zicem, o fire mai artistica, sunt atrasi de public si traiesc pentru public. Ei vor sa fie valorificati, sunt chinuiti de propria lor existenta printre muritorii de rand ce-i inconjoara! Cunosc destul de multi!

In mare, cam asta e parerea mea, si dupa o anamneza amanuntita, urmarind simptomatica semenilor mei si a mea (de ce nu…) concluzia este clara: Suferim mai toti de exhibitionism! Evident, e greu sa incadrezi neaparat pe cineva in una dintre cele 3 categorii caricaturistice de mai sus. Exista mult gri la mijloc, iar acolo vei gasi tot felul de exhibitionisti cazuti intre scaunele categoriilor.

Mai vad din cand in cand cat un om normal, sanatos la cap, care-si duce existenta in buduarul propriu, fara a tanji dupa lumina reflectoarelor. Ma bucur sa-i cunosc, ii admir si-i stimez, pentru faptul ca reusesc intr-un mar putered sa se mentina curati, frumosi si simpli!

Voua semenilor mei, va urez exhibitionare placuta in continuare!