Despre cum ne-am dat cu stangu’-n dretu’!

Despre cum ne-am scurtat fustita, pana a ajuns la nivelul “mini”, despre cum ne-am dus in fabrica sa fabricam munitie, despre cum ne-am dat jos bigudiurile din par, ne-am descotorosit de sortuletele de bucatarie, atent lucrate cu broderie si despre cum am devenit purtatoare de bracinari, de sosete in loc de dresuri fine de mataese, de blugi in loc de rochii vaporoase din sifon, de adidasi in loc de balerini… Despre cum ne-am masculinizat, de-feminizat, despre cum am devenit calculate, diplomate si intimidante… Caci nu era suficient sa intimidam barbatii cu frumusetea noastra, acum ii intimidam si cu veniturile…

Despre toate astea, imi pun multe intrebari, si multe raman fara raspuns, ca un ecou ce rasuna iar si iar in mintea mea!

Pe sistemul, ce-a fost primul: oul sau gaina?! Pe sistemul asta se pune intrebarea, care a fost motorul ce a dus la masculinizarea femeii, la curentul “We can do it!” Adica sincer: “Yes, we can! But why the fuck?!”. A fost oare o necesitate sau un moft?! Au fost conditiile sociale care o impuneau atunci cand barbatii au plecat pe front si femeile au fost nevoite sa se descurce? A fost oare frustrarea de a fi tinute sub papuc de masculi dominanti si necipoliti (caci au fost si multi din-astia, dar mai sunt si acum…)? A fost oare dorinta de independenta mai puternica decat dorinta de co-habitare pasnica?

De unde a pornit totul? De la mascul sau de la femeie? Si de ce?

De ce am devenit un motor uns cu toate alifiile, pus mereu pe fuga?! De ce ne-am imunizat atat de tare importiva senimentelor feminine (vezi intuitia feminin), atat de mult incat au ajuns sa ne creasca copii niste straini? De ce am ajuns sa mancam mancare ambalata, in loc s-o preparam cu drag pentru familie, ca alta-data? De ce frumusetea noastra a devenit efemera, cand o puteam pastra ca stramoasele noastre, atenuand ridurile prin lipsa de stres, aranjandu-ne parul si asteptandu-ne sotul in pragul usii imbricate in fuste creion si taioare cu umeri indrazneti? De ce ne-am incarcat atat de mult timpul, psihicul, incat nu mai exista loc pentru a fi atente la copiii nostri, la barbatii nostri, care poate, prin natura lor au nevoie uneori doar de o ureche atenta si un umar cald pe care sa-si confeseze trairile de peste zi?

La toate intrebarile astea va las sa reflectati!

Eu am facut-o si tare as vrea sa ma intorc in anii ’30, ’40, ’50…

Advertisements

Doi ochisori verzi…

Prin peregrinarile mele prin oras, in trafic, m-am oprit la stop. Rosu! Soare, frumos, cald, o zi de toamna dementiala!

Fiind prima oprita la stop ,privesc usor alaturi, la trecerea de pietoni: o mama cu 2 copii: ea, o tanti imbatranita inaintea vremii, infofolita cu te miri ce, carand intr-un, ceva improvizatie de port-bebe, un prunc minuscul, sa zicem pe la vreo 4 luni. Nici nu-i vedeai infatisarea de ingramadit ce era la sanul mamei. Se oprise tanti,sa-i puna o basma pe cap. Langa ea, se vede un carucior de carat “sarsanale”. Din carucior rasare un capsor: un bietel pe la vreo 2-3 anisori, murdarel, negricios si trist.

Parca la stop mi se intampla toate! La stop trebuie eu sa descopar universul asta iar si iar…

Un prichindel dragalas, cu ochisorii verzi, un verde smarald, trasaturi finute si spiritul infrant. Ma privea suspicios si i-am zambit! Nimic… Nu scot nici o emotie de la el. Ma stramb, scot limba, ma hlizesc, ma schimonosesc in toate felurile universului posibile. Liniste deplina! Tace, ma priveste fara sa-si schimbe catusi de putin infatisarea. E coplesit… e obosit… e plictisit… e deprimat…

Ii vad ochisorii in fiecare zi, in imagina imprimata adanc in mine, si de fiecare data cand ii vad ma-ntreb: cum am ajuns sa traiesc intr-o lume in care nu pot scoate un zambet sau macar o grimasa de la un pusti minuscul de 2 anisori…

Aveti careva vreun raspuns?!

Amorul meu cu Facebook a apus!

Cand te-am cunoscut erai misterios, interesant, plin de prieteni vechi, poze noi, imagini colorate. M-ai fascinat si te-am placut din prima clipa. Aveai muzica buna, noua, veche, povesti interesante. Uneori erai umanitar si apelai la cei din jurul tau sa ajute!

Ne petreceam clipe scurte si placute impreuna, in pauza de masa, seara inainte de culcare, iar amorul nostru era placut, nesolicitant si platonic.

M-am lasat imbratisata de tine si am impartasit si eu fragmente din viata, poze, momente vesele, triste, muzica ce-mi placea, idei despre viata, locatii pe care le vizitam. Impartaseam din ce in ce mai mult iar tu din ce in ce mai putin. La un moment dat ai devenit marketing pur, dar  eu te acceptam in speranta ca vei deveni profund iar.

Ai sapat apoi si mai adanc, si mi-ai intrat in telefon. Erai disponibil pentru mine 7/24. Am devenit de nedespartit. Ne trezeam impreuna la cafea si ne culcam impreuna cocotati in intimitatea patului, meu.

Ai devenit prea intim, prea aproapiat, prea solicitant. Mi-ai acaparat toate clipele libere, si din iluzia relaxarii ai ajuns sa ma subjugi. M-ai facut prea curioasa, m-ai revoltat prea mult si ai intrus spatiul meu personal mai mult decat au facut-o toti inaintea ta.

In curand te parasesc! Stiu ca va fi greu! Pentru mine! Vei lasa un gol enorm… In timp sper, vreau, ca acest gol se se umple de ceva mult mai valoros: de o carte, de un film, de informatie utila, de prieteni noi palpabili si de clipe de intimitate.

Adio Facebook, te las cu bine…

In cautare de legume si gasire de voie buna!

Dimineata m-am trezit cu-n scop nobil!

Imi fumez tigara, imi beau cafeaua, il imbrac pe fie-miu pentru gradinita , il debarc acolo dupa ce acasa facem 3 parcari, mancam 7 biscuiti, ne spalam pe dinti, ne spunem reciproc de 10 ori ca ne iubim… si ne vedem fiecare de oile noastre.

Ca sa revin, oile mele astazi, aveau un scop nobil: Andrei maine la gradi’, are indeletniciri casnice: pune muraturi!!! Daca eu nu, bine macar ca el DA! Si m-am gandit si rascolit toata noaptea-n pat, ce fel de legume sa-i cumpar pentru aceasta activitate constructiv-distractiva de maine. Am vrut sa fie legume cat mai colorate, inmiresmate, multiforme…

Am plecat impaturita in mantoul meu rosu in piata, in cautare de legume. De cum am intrat, m-am afundat intr-un zumzet de albine, un zgomot de fundal primitor, am fost inundata de culoare, caci piata era explodata de ghivece si ghivecele cu crizanteme. Pe unde te uitai ba era varza, morcovi, ardei, catina, miros de paine calda, vecini de taraba ce-si povesteau cate un banc, batranele ce vindeau hrean la borcan, sfecla, struguri, afine de cultura…

Viata se desfasoara in piata! Acolo vezi, mirosi, auzi si pipai… treci prin tot curcubeul simturilor.

Si ca toate peste toate sa fie perfecte, in cumparaturile mele de legume multicolore si multiforme, in stilul meu caracteristic, m-am aventurat si-am devint parte din piata, am intrat in vorba cu vanzatorii, le-am povestit ce scop nobil m-a adus printre ei si m-am simtit o parte dintr-un tot, pentru 15 minute petrecute printre ei. Am zambit, am facut glume, am lacrimat, am primit cadou 3 gogonele de la un nene de treaba, 2 morcovi minusculi de la un pusti si-o sfecla minunata de la o batranica care mi-a urat sa-mi traiasca ala micu’. Inutil sa va mentionez c-am plecat de acolo cu o sarsana imensa plina de (si toate alese pe spranceana, dupa bunul meu plac) struguri, rosii, ardei capia, fasolica verde, patrunjel, proumb, vise, sperante, sentimente…

Lumea e buna! Lumea e vesela! Lumea e zambitoare!

Depinde mult unde, cum si cu ce ochi o privesti…

Unchemiu’ e marfa tare!

Unchiul Nae, e un tip romantic, filozoful familiei. De felul lui, el e avocat, dar in adancul inimii a ramas si va ramane mereu probabil un poet, un scriitor, un ganditor…

Pe Nae l-am cunoscut mai bine in vacantele mele prin Romania! Era genul de unchi care ma alinta mereu. Cand veneam la el, imi facea toate poftele: ma ducea la muzeul meu preferat, imi cumpara suveniruri, dadeam o raita pe calea Victoriei si mereu intram la magazinul Muzica, ma delecta cu cele mai copioase mese la restaurant si ne duceam la Bingo Europa. Era un unchi distractiv.

Apoi am crescut si l-am vazut cu alti ochi: mi se parea mereu ca e incrancenat si adesea intram in conflicte verbale acide, care cred ca-l demoralizau complet pe unchemiu si-i starneau stari de nervi acute maica-mii. Mai tarziu am realizat insa, ca probabil ne ciocneam atat de des pentru ca amandoi suntem ganditori ce-si exprima opiniile.

Acum il vad pe Nae cu alti ochi. Nae se incapataneaza sa faca ce-i place, chiar daca nu scoate nici un sfant’ din asta. Nae scrie, si ce frumos mai scrie… Scrie poezie cu miestria unui jucator la categoria grea cu cuvintele, scrie proza ne-nteleasa, decat de cei ce vor cu adevarat sa-nteleaga ce scrie. Scrie despre viata, despre lume, despre ce vede si il intristeaza, dar o scrie intr-un mod amuzant, metaforic, incantator.

A publicat vreo 4 carti iar acum scrie inca una. Ne-am inatalnit recent si mi-a citit primul capitol din viitoare lui carte. Cat de minunat este sa poti auzi o poveste, insasi citita de catre cel ce-a gandit-o si a asternut-o pe hartie.

As vrea sa-l ajut sa se faca cunoscut, caci nu multa lume il sustine, din pacate. Asa-s oamenii: ocupati, egocentristi, lipsiti de dorinta de-a sustine ceva diferit. Cand nu exista marketing, in lumea asta esti mort! Traiasca tot ce-i promovat si lasat va fi sa moara tot ce nu-i… Calitatea e o virtute cazuta in desuetudine, la urma urmei!

Acesta este site-ul lui: http://danielernestina.ro/

Rezervati-va timp sa-l cunoasteti, macar pentru 5 minute! Unchiul meu e marfa tare, si chiar merita!

Cand a devenit totul o afacere?!

Zilele trecute mi-am adus aminte de o nunta la care am fost, o nuta plina de grandoare si sclipiceala multa. Lautari, baloane mari cu heliu, flori in pahare de cristal pe masa, si alune (rancede). Totul era facut sa-ti ia ochii, sa te lase mut, si surd (in urma muzicantilor de 3 parale…). Mi-am adus aminte ca am fost si la majoratul acelor persoane (mirele si mireasa cu pricina), la o petrecere la fel de pompoasa, cu DJ, multe blitzuri, flori, confeti, impresii, depresii…

Am stat si-am nascocit prin cufarul cu amintiri, intr-un ungher al sufletului meu, si mi-am adus aminte cum mi-am facut eu majoratul, intr-o sala de dans, detinuta de nu stiu ce cunoscut de-al unui cunoscut, care ne-a dat-o pentru cateva ore, ca sa facem o petrecere. Petrecerea am organizat-o cu inca doi tipi care erau nascuti in luna florilor, ca mine, si tin minte ca am luat bautura ieftina de la magazinul unui prieten de-al unui prieten, iar DJ a fost, evident, un prieten de-al unui prieten, care a venit sa DJ-iasca de dragul petrecerii. S-au adunat in seara aia vreo 200 de personae, caci tin minte ca petrecerea s-a extins si afara, nemaifiind suficient loc in sala. Oricum a fost o petrecere de pomina in cartier! Toata lumea a vorbit desprea ea cu saptamanile, noi, cei trei sarbatariti am iesit cu cheltuiala minima si distractie maxima, iar de cadouri, nu stiu daca am primit sau nu, de bani nici vorba, nimeni n-ar fi conceput asa ceva!

Si acum stau si ma gandesc: de fiecare data cand se aude de vreo nunta, toata lumea intra in sevraj: “Cat e meniul?!”. Ba mai mult, am auzit de oameni care au spus din start cat e meniul la nunta lor, umflandu-l chiar cu ceva marafeti. Nu de alta, ca sa iasa bine Omu’!

Mai nou, se organizeaza petreceri dichisite cu DJ, fotograf, ursitoare, zane, evident petreceri cu cinste, pentru orice fel de eveniment: nunta, botez, mot, implinirea a 3, 4, 7 ani de la casatorie, moartea bunicii, revenirea din vacanta, varsta de 30 de ani… cate si mai cate.

Poate pe alocuri exagerez! Dar o fac intentionat! Unde a disparut bucuria de-a petrece? Unde a disparut frumusetea de a serba ceva cu cei dragi? Fara corvoada cinstei?! Fara de-ati face planuri fabuloase despre ce BMW iti vei cumpara cu banii de la nunta, si fara de a numara cinstea in timp ce unii invitati inca stau la masa si se veselesc?

Totul a devenit o afacere! Propria noastra viata! Prietenia, cumetria…

Mi-e dor sa merg la o nunta ca alta-data. Cand eram mica si mergeam la tara, se faceau nunti uriase, la cort, cu mancare gatita de gospodinele satului. Tin minte ca fiecare contribuia cu ceva: unu’ aducea 2 gaini, altu’ o pulpa de porc, altu’ vreo 30 de oua, si toate “muierile” de prin sat gateau (gateau cu zilele pentru nunta “lu’ Ghita a lu’ Anisoara”). In ziua nuntii, se-ncingea o petrecere, cu voie buna, mancare BIO, mult vin, tuiculita si totul invaluit in multa sinceritate si oamenie. Toti ajutau, ca asa era obiceiul, lumea era ma buna, mai calda, mai saritoare. Unde s-a dus lumea asta?!

Cum am devenit o femeie de 30 de ani!

Am asteptat cu disperare varsta de 16 ani, am dat o mega petrecere, m-am simtit foarte matura si mi-am scris o scrisoare catre “Eu la 18 ani”, cu ce asteptari am de la mine. Cand a venit si 18, eram deja euforica. Ajunsesem la varsta majoratului, eram Adult! Mi-am luat permis, am terminat liceul, ce sa mai, om in toata firea.

Am urat mereu faptul ca cei ce nu ma cunosteau, imi dadeau cu vreo 4 sau chiar 5 ani mai putin decat aveam, ca pe strada eram strigata Domnisoara, cu toate ca eu eram o Doamna in toata firea, ba chair pe cand aveam vreo 22-23 de ani, atunci cand m-am dus sa-mi cumpar tigari, vanzatoarea mi-a cerut buletinul.

In alergatura asta continua de a ma maturiza, n-am sesizat niciodata ca-s mult mai matura decat alti oameni de 50 de ani si nici n-am sesizat ca doar eu ma vedeam ca pe un copil mereu.

Prima data cand mi-am dat seama ca nu-s chiar asa de tanara, era pe la 26 de ani. Pe vremea aia, Vodafone facuse o reclama cu o promotie la nu stiu ce abonament de tineret, iar varsta limita era de 26 de ani. Fix cat aveam eu! S-a aprins un beculet! Adica astia de la Vodafone mi-au dat un ultim an de tinerete?! Cand trecuse tineretea mea asa de repede?!

Apoi am inceput sa ma-ntalnesc prin lift cu adolescenti pe care-i stiam de cand erau copii. Si ce sa vezi: ma salutau cu “saru’ mana”… Mie, mi se parea bizar, ba chiar hilar. Eu ma vedeam eternul adolescent, cand eram inconjurata de altii ma simteam oarecum mica, probabil pentru ca mica sunt (de statura).

Cand am facut 29 de ani, mi-am dat seama ca teribilul eveniment era aproape. Schimbam prefixul, intr-un an! Nici macar eu nu mai puteam spune ca-s adolescent! De la 30 de ani clar intri in middle-age, e o tinerete tarzie. Atunci a inceput framantarea interna: incercam sa ma agat de tinerete in orice mod posibil: ma gandeam sa-mi fac un tatuaj; eram disperata sa ies din casa sa socializez cat mai mult; m-am imbatat de cateva ori (cand eu de fel nu prea beau alcool!).  Ma priveam in oglinda si observam riduri fine, imi priveam mainile si le vedeam pe ale mamei atunci cand eram mica si ma mangaia. Devenisem obsedata de infatisarea mea si nu-mi dadeam seama cand am imbatranit?! Cred ca treceam prin ce-a trecut tata pe la 50 de ani (si pe vremea aia saracul, faceam misto de el…), cand i-a crescut burtica si era disperat sa o dea jos, cand a descoperit ca are parul rar si s-a dat cu fiole pentru cresterea parului… Probabil am trecut in tot anul asta dintre 29 si 30, prin tot ce trec acei oameni care ajung in “middle age crisis”.

Scopul meu in viata, in anul asta a fost sa slabesc! Si-am slabit vreo 10 kg (ceea ce nu e rau dealtfel!). Mi-am improspatat toata garderoba cu pantofi cu toc cui si rochii cat mai indraznete, am inceput sa ma machiez zilnic (lucru pe care inainte nu dadeam 2 bani…). Mi-am cumparat cele mai miraculoase creme de fata si cele mai sucare bijuterii! Eram intr-o continua cautare a perfectiunii fizice, caci de, in mintea mea se tot auzea: “Daca tot e sa fac 30 de ani, macar sa-i fac in mare stil! Macar sa arat mult prea tare pentru cei 30 de ani ai mei!”

Minunatul eveniment l-am sarbatorit fara sarbatoare! Am fost nevoita sa duc prajituri la serviciu evident, dar am facut-o imbracata in cea mai tare rochie de culoarea fildesului, dupa ce imi petrecusem o seara intreaga epilandu-ma, cremuindu-ma si parfumandu-ma. Acasa n-am facut nimic in familie, nici cu prietenii. Pentru mine n-a fost un eveniment notabil. O simpla imbatranire! O schimbare de prefix sacaitoare, si cred ca-ar trebui ca de acum incolo, cand ne apropiem de schimbarea prefixului sa sarim direct la 31, 41, 51, 61 si tot asa pana la 121!

Cred ca cel mai greu mi-a fost pentru eu aveam un plan. Aveam un plan, poate absurd cu ce trebuie eu sa fac si ce etape sa ating la fiecare varsta. Sa termin facultatea, sa fac studii post-universitare, sa ma marit, sa am casa mea, sa fac un copil… Si le-am atins pe toate, exact dupa schema din capul meu pe care mi-o alcatuisem pe la varsta de 20 de ani. Dar ce sa faci cand ajungi la finele ei? Totul era foarte clar detaliat pana la 30! Ce se-ntampla atunci, cand ai ajus acolo si-ai infaptuit pe drum tot ce era de-nfaptuit?!

La cateva luni de la eveniment ma simt fantastic! Probabil ca-am scapat de corvoada! A trecut si asta cum trec toate. Tatuaj nu mi-am facut, am mai relaxat motoarele si ma bucur de caminul propriu fara sa ies atat de des, de baut nici vorba, si macar m-am ales cu o silueta de invidiat si un ten impecabil.

La anul in Mai fac 31, si astept cu nerabdare, ca sa nu mai fiu nevoita mereu sa raspund la absurda intrebare, pe care le-o puneam si eu candva altora: “Ti-a fost greu sa schimbi prefixul?!”. “Da mi-a fost!”

Daca va-ntrebati ce schema am de-acum incolo, si ce planuri am pentru urmatorii 10 ani, va zic simplu: “Nu mai cad eu in capcana asta! Ce-o fi sa fie, asa va fi…”

La 30 de ani, cu riduri fine, va declar solem: “E prima data in viata, cand astept cu nerabdare sa vad ce-o sa fie in urmatorii 10 ani! Nu fac planuri, scheme complicate, nu concep targete corporatiste. E prima data-n viata cand ma las purtata de val si nu mi-e teama de necunoscut.”