“You’re in the army now!”

Si-asa ca vorba cantecului, intr-o buna dimineata m-am trezit inrolata in IDF (sau mai bine zis, m-am trezit pentru a ma duce sa ma inrolez), de voie de nevoie, dupa multe testari preliminare.

M-am trezit cu noaptea-n cap si luandu-mi “la revedere” de la mami si de la tati m-am urcat intr-un autobuz verde (evident!) cu alte zeci de pustoaice ca mine. Ce stiam? Stiam ca va urma inrolarea, o luna de pregatiri si 3 luni de curs de infirmiere, dupa care urma sa fiu repartizata la una din ifirmeriile raspandite prin tara (care erau cu sutele). Ce nu stiam? Tot ce urmeaza sa va povestec.

Am ajuns la baza de inrolare pentru femei si aici incepe probabil cea mai amuzanta poveste din cei doi ani de armata ai mei: Pai ne-au luat, ne-au aliniat si ne-au dat intai sa mancam (ceea ce ulterior am descoperit, era ca beneficiasem acolo de cea mai buna mancare pe care am mancat-o in IDF, vreodata). Apoi ne-au amprentat si ne-au trimis intr-un, ceva gen hambar, plin cu uniforme, unde niste pusti imbracati la randul lor in uniforma ne intrebau ce numar sa ne dea. Acum, stiti voi, o femeie nu divulga niciodata varsta, kg-mele si masura (reale), ca de, nu vrei sa pari grasa cand te-ntreaba un barbat. Asa ca-am luat o uniforma cu un numar mai mic, am probat, veneau! Ce-i drept fest, dar stateau chiar sexy asa-ntr-un fel militaresc. Apoi ne-au dat un card (cu cont deschis la Banca Militara si cu prima solda pe el, avans ce urma sa-l achitam in cateva rate inapoi!).  Dupa toata inrolarea asta, inainte sa plecam fiecare pe unde-i era calea, m-am luminat putin si m-am hotarat sa ma duc sa-mi schimb uniforma intr-una cu numar mai mare, ca de, latura mea practica si masculina imi spunea: “Confortul inaintea aspectului!” (uniforma pe care am stramtat-o ulterior, dupa vreo 4 luni in armata, caci in urma conditiilor de 5 stele, am slabit 5 kg). Si uite-asa cu uniforma schimbata m-am urcat intr-un autobuz cu destinatia – baza de pregatire, ca sa descopar pe drum, ca in uniforma lasata in urma, imi uitasem in buzunare: cheile de la lacatelul bagajului, cardul cu solda aferenta si placuta de identificare (pe care am reprodus-o la un bijutier).

Asa ca prima noapte in armata mi-am petrecut-o cu un cataroi in mana, chinuindu-ma nevoie mare sa-mi sparg lacatelul bagajului, caci atunci cand am anuntat patania, mi s-a zis: “Descurca-te!”. Si m-am descurcat!

Dupa primele/ucigatoarele 4 luni (asa cum am mai scris), in care: am invatat sa trag cu Uzi, m-am chinuit sa-nvat sa-l asamblez si dezasamblez (lucru care pentru mine este ceva echivalent cu fizica atomica), am invatat ca n-ai nevoie sa mananci prea mult ca sa te mentii in viata si-am invatat cum sa cureti o gamela (lucru util dealtfel: se iau doua pietre, se ung cu pasta de dinti si se zdruncina bine in gamela cu putina apa…), am invatat sa recoltez sange, sa bag perfuzii in vena si sa ma injectez singura ori de cate ori este nevoie, am plecat spre baza de repartizare.

La baza de repartizare mi s-a inamant un document pe care scria ca trebuie sa servesc ca infirmiera in cea mai mare baza din IDF. Baza aflata la 70 de “ani lumina pentru mine”, km (in distanta reala) de casa, iar eu trebuia sa fac un du-te-vino zilnic, cu – autobuzul – trenul – iar autobuzul -, pentru a ajunge zi de zi la baza. Convinsa de mama ca n-are rost sa dezertez (caci asta vroiam sa fac), am hotarart ca telul meu in viata este sa-mi obtin transferul.

La baza asta minunata, am invatat mai tot ce stiu in domeniul medical (si nu stiu putine), am invatat sa comunic cu oameni de diverse soiuri si grade de inteligenta, am invatat sa imi asum raspunderea ca sef de tura pe timp de noapte asupra a 20 de cadre medicale dintre care 3 doctori (pe tura), am invatat sa gestionez pacienti (cu sutele, stand la coada pentru o amarata de zi libera), am invatat ca nu-i nevoie de prea mult somn pe lumea asta si chiar am luptat acerb cu sistemul impotriva analgezicelor si antibioticelor (de detaliat pe viitor). Dupa vreo 8 luni simteam ca-nebunesc! Adormeam prin autobuze in drum spre casa, ratam statiile si ajunsesem sa “lucrez” 24 cu 48 numai in idea de a calatori mai putin.

Atunci m-am hotarat sa-ncep lupta de gherila: trebuia sa ma mut cu orice pret! Am inspectat toata farmacia bazei si-am gasit pastile expirate (am facut rapoarte!!!), zi de zi inspectam bucataria si faceam rapoarte cu nereguli, la fel si groapa de gunoi; mi-am pus inele la picioare (caci in regulament scria ca n-ai voie decat 2 inele pe zece degete, neprecizandu-se insa care degete); mi-am vopsit varfurile mov (caci in regulament scria ca n-ai voie decat 2 culori in par, neprecizandu-se care culori); am dus la concedierea unui medic (tacanit de felul lui)… si uite-asa am devenit un “paria”. Eram un ghimpe in pantoful comandantului de baza (care apoi a devenit ministrul sanatatii). Atunci cand toata lumea imi zicea ca nu mai am nici o sansa sa fiu transferata, caci eram prea veche, am fost chemata in biroul comandantului si mi-a zis scurt: “Fa-ti bagajele! Maine te transferam! Nu stiu unde si nici nu-mi pasa, dar depate!” Asa ca trag acum concluzia: “Nimic pe lumea asta nu e imposibil, daca vrei!”

Am fost tranferata la o baza mica, la 10 km de casa, deservind ca infirmiera pentru parasutistii ce se intorceau de pe teren (plini nevoie mare de tot ce-ti poti imagina sau nu: ciuperci, bataturi, arsuri de frecus, etc…). Acolo cred ca am intalnit cei mai multi Gladiatori (https://visatoaredebucuresti.wordpress.com/2012/09/21/era-gladiatorilor-a-apus-dar-ei-mai-traiesc-printre-noi/) la un loc. Barbatii aia erau/sunt si acum probabil, ceva de neconceput! Aveau un bun simt, un respect fata de orice ii inconjura, curaj, simtul raspunderii, empatie unul fata de celalat… Armata, si imi imaginez probabil, conditiile grele prin care realmente treceau cand plecau prin teritorii, ii facusera asa. Rar cred, voi mai intalni astfel de barbati, carora sa le mai port atat de mult respect. Cand intrau pe poarta infirmeriei stiu ca mi se umplea inima de dragoste, mila, compasiune si oricat de nespalati ar fi fost (ca de nu prea aveau unde…), tot le-as fi oblojit ranile, le-as fi sters lacrimile si le-as fi ascultat povestile (povestite in cel mai modest mod) ore intregi.

Si m-am hotarat sa scriu lumii despre toatea astea, pentru ca multi sunt curiosi cand aud despre experienta mea, multi chiar m-au intrebat daca nu-mi pare rau ca mi-am pierdut 2 ani din viata. Nu o sa-mi para rau niciodata! Pentru mine au fost cei mai constructivi 2 ani, cei mai formatori de personalitate si caracter. Au fost anii in care am invatat sa ma depasesc pe mine insumi, sa lupt cu ardoare pentru tot ce vreau, sa ascult, sa iubesc oamenii si nu in ultimul rand, sa fiu empatica.

Advertisements

7 thoughts on ““You’re in the army now!”

  1. impresionant, Irina….si ai dreptate, e o experienta unica, si gandesc ca o astfel de experienta te poate trimite ori in depresie, ori te face pentru totdeauna Om adevarat….

  2. ne-a prins povestea ta 🙂 vrem detalii 🙂 vrem Gladiatori:
    “Barbatii aia erau/sunt si acum probabil, ceva de neconceput! Aveau un bun simt, un respect fata de orice ii inconjura, curaj, simtul raspunderii, empatie unul fata de celalat… Armata, si imi imaginez probabil, conditiile grele prin care realmente treceau cand plecau prin teritorii, ii facusera asa. Rar cred, voi mai intalni astfel de barbati, carora sa le mai port atat de mult respect. Cand intrau pe poarta infirmeriei stiu ca mi se umplea inima de dragoste, mila, compasiune si oricat de nespalati ar fi fost (ca de nu prea aveau unde…), tot le-as fi oblojit ranile, le-as fi sters lacrimile si le-as fi ascultat povestile (povestite in cel mai modest mod) ore intregi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s