Mamaie Coca

Mi-a fost greu sa aleg un nume pentru povestioara asta si am oscilat mult intre: “Altruismul este limitat”, “Batranete, haine grele…” sau “Ce greu le-a fost candva, batranilor de azi !”. Cand ma gandesc la Mamaie Coca, imi vin in minte toate chestiile astea si despre ele vreau sa scriu, depanand povestea vietii ei, in mare.

Mamaie Coca este un nume generic, pentru ca ea nu e mamaia mea cu acte. Mamaie Coca, este bona mea din copilarie, pe care am ragasit-o pe la 25 de ani si de atunci ma straduiesc sa mentin legatura cu ea, in limita timpului meu, caci al ei este nelimitat, pana din pacate, sau din fericire (spune ea…) nu va mai fi…

Mamaie Coca e o batrana lucida, cu bune si cu rele. Nu stiu exact cat de batrana este, caci uit mereu sirul anilor ei, dar cert este ca povestea ei incepe undeva peste Prut, pe vremea celui de-al doilea razboi mondial (deci, tare demult in viziunea mea…). Stiu ca a crescut intr-o familie numeroasa, cu o mama destul de rece (din spusele ei) si o figura paterna idilica (tot din descrierile ei). Tanara fiind, datorita conditiilor politico-sociale, pe la varsta de 18-19 ani, Mamaie Coca a fugit in Romania, la o matusa, impreuna cu altii ca ea, intr-o caruta acoperita cu paturi, paie si te miri ce, ca sa nu fie descoperiti. Mereu m-am gandit la detaliul asta din viata ei si-am incercat sa-mi imaginez cum i-o fi fost drumul in asemenea conditii, starea de spirit, plecata fara parinti, fara frati, la o varsta precoce, spre necunoscut, stiind doar ca o asteapta o matusa de-a tatalui pe undeva prin Romania. Gandul asta ma intareste mereu cand dau de greu, caci oricat de greu mi-ar fi, tot n-ar fi atat de greu cat i-a fost ei !

A ajuns, si-a gasit de lucru cu ziua si-a cunoscut un barbat minunat care, asa cum il descrie ea, a fost un inger ce s-a abatut asupra ei. Lectii despre casnicie, intelegere, concesii in cuplu, ai putea invata de la ea, fara numar, caci se pare ca au fost mereu uniti, chiar daca el avea cu vreo 10 ani mai mult decat ea, chiar daca ea l-a luat de sot ca sa-si faca un rost si-un buletin de Bucuresti. Pentru el a fost dragoste la prima vedere… Iar pentru ea, asa cum adesea spune, « dragostea vine cu timpul ». Nu ader neaparat la casniciile fara amor din fasa, dar este clar ca fie el exista de la bun inceput sau nu, amorul creste in timp, amorul evolueaza, amorul se amplifica, se caleste, se calmeaza si se uniformizeaza intr-o prietenie de nadejde, intr-o admiratie fara margini…

Au avut o casnicie frumoasa, el farmacist, ea casnica, mare parte din timp. Daca ma intrebati pe mine femeia e iesita din comun, si atunci si acum : apreteaza cearsafuri, isi zugraveste singura bucatarie in fiecare an, spala geamuri saptamanal si pregateste taietei de casa, printre multe alte lucruri uimitoare pe care eu nu le-am facut nici-cand. Singurul lucru ce le-a lipsit a fost un mostenitor. Din dragostea ei infinita pentru copii, s-a hotarat la un moment dat sa devina bona. Si-a fost sa fie, bona mea!

Am inteles de la mama (care a gasit-o in ziar pe Mamaie Coca), ca primul lucru inainte sa negocieze orice altceva, Mamaie a zis ca vrea sa vada copilul cu pricina. Abia dupa ce mama a dus-o in camera mea si m-a prezentat (eu avand pe atunci vreo 8 luni), Mamaie Coca a acceptat postul de bona. Spunea ea ca-si dorea un copil sociabil si zambitor (norocul meu si-al ei ca asa eram eu).

Din spusele mamei stiu, ca mare parte din evolutia mea i s-a datorat acestei femei, despre care va povestesc. Vorbea mult cu mine, ma ajuta sa merg tinandu-ma cu-n ham improvizat, iar atunci cand mama a fost spitalizata, Mamaie Coca m-a luat la ea acasa si m-a ingrasat ca pe un purcelus de lapte. Eu tin minte vag perioada aceea, dar chiar mica fiind anumite lucruri au ramas impregnate in memoria mea, cum ar fi plimbraile prin parcul Moghioros impreuna cu Mamaie Coca, plimbari in care hraneam mereu pasarile cerului si cateii nimanui (astfel de femeie era si este ea…) si n-am sa uit nici-cand mirosul de pesmet dulce care ma intampina si acum cand merg pe la ea.

Si de ce are batranetea haine grele, mai ales atunci cand n-ai urmasi ? Pentru ca Mamaie Coca a ajuns sa traiasca singurica intr-un apartament de bloc, pe care cu greu il intretine, a ajuns sa nu se poata deplasa foarte mult, iar atunci cand o face in exteriorul caminului, isi sparge cate vreu membru, a ajuns sa contempleze permanent la viata de odinioara, cu lacrimi in ochi, dorindu-si sfarsitul. Mamaie Coca este ajutata de o nepoata, careia ii va lasa apartamentul. Nepoata care, probabil in limita timpului si a posibilitatilor, face tot ce poate, dar nu suficient pentru Mamaie Coca…

Altruismul este limitat, pentru ca pana chiar si eu, al doilea vizitator al octogenarei descrise mai sus, imi fac rar timp sa o mai sun, sa o mai vizitez, sa-mi rup din putinul timp personal, pentru a-i aduce o raza de lumina in casa. De multe ori ma mustrez ca nu fac suficient pentru ea si probabil ca asa si este. Recunosc ca atunci cand dau pe la ea, nu rezist mai mult de 2 ore, ies de acolo buimaca de atata batranete, suferinta, plictiseala, frustrare ca n-am o bagheta magica cu care s-o ajut sa traiasca mai frumos. Ieri m-a sunat… Am purtat o conversatie ambigua, deoarece este surda tare si nu-i mergea bine aparatul auditiv. Din ce-am inteles a cazut iar si si-a spart capul, are tensiune mare si o chinuie artrita. O sa trec vineri pe la ea… Doamne ce n-as da sa stiu ca eu nu voi ajunge asa de singura, sau macar, ca in cazul in care voi ajunge asa, voi avea pe cineva care sa treaca mai des pe la mine…

O batranete usoara va urez !