Recenzie 2012

Si uite asa, ma pun la masa asteptarilor si ma apuc sa scriu, caci n-am mai scris de ceva vreme. Atunci cand mintea e ocupata, inspiratia dispare… Si mintea mea, a fost ocupata suficient, nici cat sa dea pe afara, dar suficient cat sa-mi blocheze neuronii sa alerge pe campiile viselor, sperantelor, dezamagirilor… pe campiile gandirii din pasinue si nu din ratiune.

Trag de mine, ma mustrez, imi dau doua palme si-mi zic: “Tot ce te-ai apucat vreodata sa faci, n-ai dus la bun sfarsit! Te impotmolesti ca tiganu’ la mal (vorba lu’ tata)! Doar asta era scopul scrierii – sa faci ceva din placere si sa te tii de treaba! Macar un lucru in viata trebe’ dus la bun sfarsit!”

Prin primavara lui 2012, o tanti cam “sarita de pe fix”, mi-a facut o astrograma. A venit amuzata intr-o zi si mi-a zis ca am un an de stagnare. I-am zambit partial indignata, partial superioara, in sinea mea amuzandu-ma caci nici macar nu credeam in astrograme, si i-am replicat taios: “Nu exista asa ceva, stagnare! N-ai cum sa stagnezi 12 luni! Depinde doar de noi!”

Uitandu-ma in urma, daca ar fi sa pun pe hartie, am facut 1000 de lucruri in 2012: l-am inscris pe Andru la gradi, l-am convins sa faca la “oli”, mi-am dat demisia, am vizitat o tara noua, mi-am gasit alt job… si cu toate astea, daca ma intreb ce simt referitor la 2012, realizez ca cel mai bine as descrie sentimentul prin “stagnare”! “Tacanita aia trebe’ ca se pricepe la astrograme!”

Si cu toate ca sentimentul profund este de stagnare, o simt ca pe una fizica, caci din punct de vedere spiritual, 2012 a fost un an tumultos.

2012 a fost de departe unul, daca nu cel mai greu an al meu de pana acum. Eu cu mine ne-am agitat intern in 2012!

Eu cu mine, simt ca am stagnat fizic pentru a ne zbuciuma intern. Eu cu mine am stagnat pentru a privi in ansamblu… Ne-am dat, eu cu mine, seama ce nu vrem, si sper din suflet, ca EU voi vedea in 2013 si ceea ce vreau!

Si pentru ca sunt o fire optimista, chiar si atunci cand devin pesimista, trag concluzia ca pentru a evolua psihic, trebuie sa existe o stagnare fizica. Si pentru ca am facut candva demult un pact cu mine: ca atunci cand sunt jos, sa privesc in sus si ca atunci cand nu mi-e bine sa ma gandesc la mai bine, si atunci cand nu mai pot, sa ma ridic si sa o iau de la capat, trebuie sa opresc stagnarea si sa fac recenzie, sa trag linie si sa invat din ce a fost, ca sa fie din ce in ce mai bine.

Ce am invatat in 2012:

  1. Ca balonul e rotund. Azi esti pe val, maine sub el!
  2. Ca nu este obligatoriu sa accepti orice de la nimeni.
  3. Ca uneori este nevoie sa faci compromisuri fara sa incalci punctul 2.
  4. Ca oricat de mare ar fi, valul trece.
  5. Ca nu este nevoie mereu sa te implici. Daca nu vrei sa faci ceva contrar firii tale nu-i nevoie sa te opui, ci pur si simplu poti alege sa fi spectator.
  6. Ca ceea ce conteaza este ceea ce vad eu! Totul este relativ.
  7. Ca detinatorul informatiei este cel ce detine puterea, fara ca informatia in sine sa fie importanta, ci insasi detinerea ei.
  8. Ca oricat de multe valuri as face, tot nu pot scufunda toate corabiile piratilor.

Ce an complicat… Ma bucur insa ca, am ramas fidela unui vers care mi se plimba prin minte: un vers din Parazitii, in care un tip mai timpuriu se priveste in oglinda si zice ceva de genul – “Tu nu esti ce-mi doream sa fii!” De cand am auzit versul mi-am zis ca atunci cand voi privi oglinda pe la 80 de ani, voi fi ce-am fost mereu, o Visatoare… Inca un an in care am reusit sa ma mentin!

2012, stagnare evolutiva – ptii, ce sintagme fantasmagorice dau din mine!

Cum l-am omorât pe Tata!

Povestirea asta, a fost scrisa pentru un concurs organizat de Florin Piersic Jr., dupa care urmau sa se publice povestioarele castigatoare intr-o carticica. Florin mi-a scris ca e interesanta, dar ca ar vrea sa schimb mai multe chestii, sa detaliez anumite aspecte. Eu nu ma pot atinge de ea. Asa am scris-o si asa va ramane, deci daca nu se publica in carte, o public aici :).

Tărășenia asta nefastă, care mă perturbă ori de câte ori ma gândesc la ea, se-ntâmpla cam cu 12 ani în urmă. Pe vremea aia eram tânără și neliniștită. Eram naivă, jovială, idealistă și numai lucruri de bine, ce să zic. Dar tărășenia asta m-a făcut să-mi schimb părerea despre mine, si să reflectez asupra naturii umane, asupra a ceea ce defapt suntem cu adevărat, chiar și atunci când suntem în esență, buni.

Se făcea că locuiam într-o țară cu mult soare, o țară evoluată, mai ales în tot ceea ce ține de sisteme sociale, o țară evoluată atunci când este vorba de idei, opinii, oameni și suferințele lor. Trăiam acolo cu mica mea familie, mama, tata și cam atât, într-un orășel de periferie, sărăcăcios dar cochet, la fel ca mulți alții ca noi, respectiv, imigranți. O țară însă, care suferea neliniști din toate colțurile, o țară plină de lipsă de siguranță a zilei de mâine și atacată necontenit din afara dar și din interior.

Știu din auzite, căci eram mică, c-am plecat acolo ca să facem bani de casă, căci de, în România șanse mari n-aveau ai mei de așa ceva, după Revoluție.

Să nu bat însă câmpii cu grație și să trec direct la întâmplare.

Aveam 18 ani, terminasem liceul, cumpărasem casa mult dorită, pe meleagurile României, deci, obiectiv atins. Venise vrmea să plecăm din țara cu soare. Însă, ce să vezi, mamei îi plăcea, se obișnuise, traiul îndestulat îi pria și cel mai probabil se temea de un regres. Un regres pentru mine, un regres pentru ea, un regres pentru noi toți ca și familie (o familie unită, democratică și prosperă în limitele bunului simț). Nu mai dorea să plece! Tata era dornic de plecare mai mult ca niciodată. Așteptase clipa, care probabil chiar îl ținea în viață și-l motiva să-i dea înainte. Tata muncea din greu, cu cârca, începându-și ziua de la 5:00 și terminând-o la 19:00. Tata nu învățase limba ce-o grăiau oamenii din țara însorită la fel de bine ca noi două (mama și cu mine). Tata nu se adaptase nicodată pe deplin și mai mult decât atât, tata nu uitase pe cine lăsase în urma lui, în România. Tata îi lăsase pe ai lui părinți, ajunși oarecum la bătrâneți și avea remușcări.

Cum spuneam, venise momentul plecării și ca o familie democratică ce eram, intrasem în impas. Deznodământul era simplu: Fiind un plen impar, trebuiau să fie 2 voturi Pentru și unul Contra, sau vice-versa. Așadar și prin urmare, eu eram factorul decisiv! O familie compusă din trei suflete depindea de mine. Cursul propriei mele vieți, era mai mult ca niciodată, în propriile-mi mâini.

Atunci probabil a început și lupta de gherilă dusă de ai mei. Tata ieșea des la plimbari cu mine, și-mi împărtășea toate sentimentele, temerile lui și-mi argumenta de ce e bine să plecăm. În sinea mea îl compatimeam enorm. Îl compătimeam pentru faptul că ajunsese înr-un impas sufletesc din care nu avea sorți de izbândă. Pentru el singura salvare fizică, sufletească, morală, era plecarea. Plângea, povestea cu remușcare despre cum i-a lăsat pe ai lui singuri (lucru care probabil m-a marcat cel mai mult și nu-mi doresc să-i părăsesc pe-ai mei vreodată, nici pentru tot aurul din lume). Mama, pe partea cealaltă reprezenta vocea rațiunii! Ea pleda pentru bună stare, ceea ce aveam. Pleda pentru educație, pentru sisteme de stat organizate, lipsă de birocrație și-mi explica că așa e cursul lucrurilor, că părinții rămân uneori în urmă pentru bunăstarea copiilor lor.

În ultimă instanță, amândoi au fost ascultați, opiniile lor trecute prin filtrul gândirii mele și în cele din urmă, analizând îndelung, am concluzionat: Vom pleca! Mama era mult mai puternică la momentul respectiv decât tata, și putea face față mult mai bine schimbării, iar eu, eu gândeam că dacă ești suficient de optimist, inteligent și perseverent, cu siguranță îți poți croi un drum decent în orice colț de lume-ai fi.

Și plecarăm! Eu cu mama primele, căci tata rămânea în urmă să vândă casa, să facă ultimele retușuri ale vieții noastre de acolo. La aeroport, cu tot calabalâcul meu strâns în 18 ani de zile, cu 3 geamantane enorme, cu mii de regrete din partea maicămii, ne-am îmbarcat pe un avion cu destinația: noua mea viață în România.

N-am să uit niciodată, că-am plecat pe zi, stăteam la geam și priveam tot ansamblul cu regret. Toate orașele cum se depărtau de mine, sau eu de ele, și deveneau din ce in ce mai mici, apoi minuscule până la a dispărea complet din peisaj. M-au năpădit lacrimile și nu era nimeni să mă încurajeze.

De cum am coborât din avion, am avut senzația că s-a stins lumina, chiar dacă afară era ora prânzului. Apoi am ajuns la bunică-mea, o bătrânică pe care o vedeam când și când în vacanțe, pe care nu o cunoșteam în adevăratul sens al cuvântului, așa cum o cunosc acum (și mă bucur că-am reușit să o cunosc așa cum se cuvine). Cam așa era mai toată familia mea, din România , pe vremea aia: niște străini apropiați. Prima noapte în România a fost tăcută, după o seară la fel de tăcută în fața unui mic televizor ce difuza numai Acasă TV. A doua zi am ieșit să facem niște cumpărături, mama și cu mine, și atunci cred s-a produs declickul: străzile erau semi-goale, nu știu de ce, dar așa se făcea, am avut o viziunea deaia gen vestul sălbatic, ca atunci cănd rotocoalele de praf se plimbă nestingherite pe câmpii. Pe parcurs ce-naintam, vedeam din ce în ce mai mulți oameni săraci, oameni triști, oameni cerșind, oameni defapt, murind în viață. M-a năpădit plânsul din-nou și iar și încă o dată.

Așa a început cea mai cumplită lună din viața mea, când m-am trezit cu glas tare, spunând: „Eu nu rămân!!!” Mama a avut un șoc, o criză și s-a trezit că habar n-are cum să mai reacționeze. L-a sunat pe tata, care la propriu s-a milogit la telefon să-mi văd de treabă. Cred că-au încercat ai mei pe toate părțile: cu amenințarea, cu binele și frumosul, cu toate argumentele posibile și imposibile pe care le găseau. Nimic nu m-a putut clinti din loc! Atunci nu știu ce-a fost și nici măcar nu mai conteaza, dar am rămas blocată pe două lucruri pe care le-am înțeles abia tărziu.

Cu toate că mama nu voia să se mute, cu toate astea a făcut tot ce-i stătea în putere să ma convingă să răman, a făcut-o din dragoste probabil, pentru tata, din simpatie și empatie, pentru tot ce simțea el atunci: că se dărâma cerul, că tot ce sperase că se apropie, se depărta și mai tare, că luminița de la capătul tunelului lui pâlpâia, fără să aiba vreo speranță că se va reaprinde. Eu am fost de neclintit, de nelămurit!

Și așa l-am omorât eu pe tata! L-am forțat să se resemneze! Ceva în el a murit atunci și cred că n-a mai revenit complet, nici măcar cănd după doi ani ne-am întors, toți 3 împreună, în România.

Revenirea o voi povesti alta data!

Nautilus

In fiecare seara, in drumul meu spre casa, mergand pe acelasi drum si stand in ambuteiaj pe aceleasi portiuni, vad in calea mea, pe o straduta, la demisolul unei case vechi, o luminita. Afata scrie mare “Nautilus” iar inauntru e mereu o luminita calda ce intr-un fel mistic ma atrage, luminand stive de carti. O librarie minuscula! In fiecare seara imi zic ca intr-o zi imi voi face timp sa trag pe dreapta si sa intru. Aseara am facut-o!

Aseara mi-am permis sa intarzii cursul vietii mele si sa fiu suficient de indulgenta cu mine, sa-mi permit o oprire de 15 minute, ca sa vad despre ce e vorba in Nautilus. Parchez, ma indrept cu pasi emotionati, invaluita in seara, pasind pe trotuarul ud si rece, catre “mica librarie” ce-mi face mereu cu ochiul.

Cobor pe trepte la demisol si deschid usa din sticla. Se aude un clopotel, o pisica o zbugheste in camera din spate, ma intampina o statuet unui mag cu palarie tuguiata mare si albastra… O camera tapetata cu carti. Stive, stive din podea si pana in tavan, unde te uiti numai carti. Ma simt comfortabil! Ma simt acasa… In camera asta mica plina de carti, ma simt acasa pentru ca nimic nu-i asezat la dunga. E un amalgam de culoare, dispersat pe ici pe colo, exact asa cum imi las eu lucrurile prin casa: la indemana! Iese un nene din camera din spare si dau binete. Se ajeaza pe un scaunel la o masuta inchipuita drept tejghea de casier. Ma lasa-n pace. Eu intreb totusi, timida, daca pot atinge. El zambeste si-mi zice ca pot chiar citi! Ce om primitor! Il intreb cum de mai supravietuieste o astfel de librarie mica, intr-o lume corporatizata si inghitita de mega/super- marketuri, librarii, outlet-uri. Imi explica, fara sa se grabeasca sau sa para deranjat, ca in mare parte se ocupa cu importul cartilor si cu vanzarea mai departe catre librariile mari, caci altfel n-ar supravietuii, mai ales o librarie de catre in limba straina. Intradevar ma uit in jurul meu la titluri si observ ca totul este in engleza. Ce frumos! Am gasit de la Stephen King la John Grisham, de la Anais Nin la Henry Miller, de la clasici la carti de fantasy (de-acolo presupun ca a iesit si magul de la intrare). Nu-mi vine sa plec… Stiu ca sigur voi iesi din Nautilus cu minim o carte, dar nu stiu care…

Pana la urma am ales varianta superficiala, ca sa-mi mai descretesc putin fruntea, ca prea am devenit sumbra si pesimista. Mi-am luat: “The Little Dictionary of Fashion” de Christian Dior (pentru colectie) si “Trading Up” de Candace Bushnell. La “casa”, am vazut pe masuta si o carticica amuzanta despre ce intrebari pun oamenii intr-o librarie. Am zambit pe sub mustata, iar vanzatorul vazandu-ma mi-a zis: “Este foarte haioasa! E singura din magazin, dar inca n-am apucat s-o termin, insa puteti s-o luati!”. Cum as fi putut sa-i rapesc omului placerea de-a termina o carte? I-am promis ca ma intorc dupa Revelion s-o cumpar si i-am urat Sarbatori Fericite in timp ce spre iesire, clopotelul usii clinchenea.

O experienta linistitoare, intr-un oras de beton, cu suflet de sticla si glas de otel…

Mi-e dor de vremeurile de alta data, pe care nu le-am apucat nici-cand, atunci cand macelaria era macelarie, aprozarul aprozar, libraria librarie si brutaria brutarie. Mi-e dor de vremurile pe care nu le-am trait, de vremurile in care comertul se baza pe calitate si incredere, nici decum pe marketing si imagine…

P.S. Pentru cei interesti sa treaca printr-o experienta similara, recomand: “Nautilus”, str. Arh. Ion Mincu 17, sector 1, Bucuresti.