Cum l-am omorât pe Tata!

Povestirea asta, a fost scrisa pentru un concurs organizat de Florin Piersic Jr., dupa care urmau sa se publice povestioarele castigatoare intr-o carticica. Florin mi-a scris ca e interesanta, dar ca ar vrea sa schimb mai multe chestii, sa detaliez anumite aspecte. Eu nu ma pot atinge de ea. Asa am scris-o si asa va ramane, deci daca nu se publica in carte, o public aici :).

Tărășenia asta nefastă, care mă perturbă ori de câte ori ma gândesc la ea, se-ntâmpla cam cu 12 ani în urmă. Pe vremea aia eram tânără și neliniștită. Eram naivă, jovială, idealistă și numai lucruri de bine, ce să zic. Dar tărășenia asta m-a făcut să-mi schimb părerea despre mine, si să reflectez asupra naturii umane, asupra a ceea ce defapt suntem cu adevărat, chiar și atunci când suntem în esență, buni.

Se făcea că locuiam într-o țară cu mult soare, o țară evoluată, mai ales în tot ceea ce ține de sisteme sociale, o țară evoluată atunci când este vorba de idei, opinii, oameni și suferințele lor. Trăiam acolo cu mica mea familie, mama, tata și cam atât, într-un orășel de periferie, sărăcăcios dar cochet, la fel ca mulți alții ca noi, respectiv, imigranți. O țară însă, care suferea neliniști din toate colțurile, o țară plină de lipsă de siguranță a zilei de mâine și atacată necontenit din afara dar și din interior.

Știu din auzite, căci eram mică, c-am plecat acolo ca să facem bani de casă, căci de, în România șanse mari n-aveau ai mei de așa ceva, după Revoluție.

Să nu bat însă câmpii cu grație și să trec direct la întâmplare.

Aveam 18 ani, terminasem liceul, cumpărasem casa mult dorită, pe meleagurile României, deci, obiectiv atins. Venise vrmea să plecăm din țara cu soare. Însă, ce să vezi, mamei îi plăcea, se obișnuise, traiul îndestulat îi pria și cel mai probabil se temea de un regres. Un regres pentru mine, un regres pentru ea, un regres pentru noi toți ca și familie (o familie unită, democratică și prosperă în limitele bunului simț). Nu mai dorea să plece! Tata era dornic de plecare mai mult ca niciodată. Așteptase clipa, care probabil chiar îl ținea în viață și-l motiva să-i dea înainte. Tata muncea din greu, cu cârca, începându-și ziua de la 5:00 și terminând-o la 19:00. Tata nu învățase limba ce-o grăiau oamenii din țara însorită la fel de bine ca noi două (mama și cu mine). Tata nu se adaptase nicodată pe deplin și mai mult decât atât, tata nu uitase pe cine lăsase în urma lui, în România. Tata îi lăsase pe ai lui părinți, ajunși oarecum la bătrâneți și avea remușcări.

Cum spuneam, venise momentul plecării și ca o familie democratică ce eram, intrasem în impas. Deznodământul era simplu: Fiind un plen impar, trebuiau să fie 2 voturi Pentru și unul Contra, sau vice-versa. Așadar și prin urmare, eu eram factorul decisiv! O familie compusă din trei suflete depindea de mine. Cursul propriei mele vieți, era mai mult ca niciodată, în propriile-mi mâini.

Atunci probabil a început și lupta de gherilă dusă de ai mei. Tata ieșea des la plimbari cu mine, și-mi împărtășea toate sentimentele, temerile lui și-mi argumenta de ce e bine să plecăm. În sinea mea îl compatimeam enorm. Îl compătimeam pentru faptul că ajunsese înr-un impas sufletesc din care nu avea sorți de izbândă. Pentru el singura salvare fizică, sufletească, morală, era plecarea. Plângea, povestea cu remușcare despre cum i-a lăsat pe ai lui singuri (lucru care probabil m-a marcat cel mai mult și nu-mi doresc să-i părăsesc pe-ai mei vreodată, nici pentru tot aurul din lume). Mama, pe partea cealaltă reprezenta vocea rațiunii! Ea pleda pentru bună stare, ceea ce aveam. Pleda pentru educație, pentru sisteme de stat organizate, lipsă de birocrație și-mi explica că așa e cursul lucrurilor, că părinții rămân uneori în urmă pentru bunăstarea copiilor lor.

În ultimă instanță, amândoi au fost ascultați, opiniile lor trecute prin filtrul gândirii mele și în cele din urmă, analizând îndelung, am concluzionat: Vom pleca! Mama era mult mai puternică la momentul respectiv decât tata, și putea face față mult mai bine schimbării, iar eu, eu gândeam că dacă ești suficient de optimist, inteligent și perseverent, cu siguranță îți poți croi un drum decent în orice colț de lume-ai fi.

Și plecarăm! Eu cu mama primele, căci tata rămânea în urmă să vândă casa, să facă ultimele retușuri ale vieții noastre de acolo. La aeroport, cu tot calabalâcul meu strâns în 18 ani de zile, cu 3 geamantane enorme, cu mii de regrete din partea maicămii, ne-am îmbarcat pe un avion cu destinația: noua mea viață în România.

N-am să uit niciodată, că-am plecat pe zi, stăteam la geam și priveam tot ansamblul cu regret. Toate orașele cum se depărtau de mine, sau eu de ele, și deveneau din ce in ce mai mici, apoi minuscule până la a dispărea complet din peisaj. M-au năpădit lacrimile și nu era nimeni să mă încurajeze.

De cum am coborât din avion, am avut senzația că s-a stins lumina, chiar dacă afară era ora prânzului. Apoi am ajuns la bunică-mea, o bătrânică pe care o vedeam când și când în vacanțe, pe care nu o cunoșteam în adevăratul sens al cuvântului, așa cum o cunosc acum (și mă bucur că-am reușit să o cunosc așa cum se cuvine). Cam așa era mai toată familia mea, din România , pe vremea aia: niște străini apropiați. Prima noapte în România a fost tăcută, după o seară la fel de tăcută în fața unui mic televizor ce difuza numai Acasă TV. A doua zi am ieșit să facem niște cumpărături, mama și cu mine, și atunci cred s-a produs declickul: străzile erau semi-goale, nu știu de ce, dar așa se făcea, am avut o viziunea deaia gen vestul sălbatic, ca atunci cănd rotocoalele de praf se plimbă nestingherite pe câmpii. Pe parcurs ce-naintam, vedeam din ce în ce mai mulți oameni săraci, oameni triști, oameni cerșind, oameni defapt, murind în viață. M-a năpădit plânsul din-nou și iar și încă o dată.

Așa a început cea mai cumplită lună din viața mea, când m-am trezit cu glas tare, spunând: „Eu nu rămân!!!” Mama a avut un șoc, o criză și s-a trezit că habar n-are cum să mai reacționeze. L-a sunat pe tata, care la propriu s-a milogit la telefon să-mi văd de treabă. Cred că-au încercat ai mei pe toate părțile: cu amenințarea, cu binele și frumosul, cu toate argumentele posibile și imposibile pe care le găseau. Nimic nu m-a putut clinti din loc! Atunci nu știu ce-a fost și nici măcar nu mai conteaza, dar am rămas blocată pe două lucruri pe care le-am înțeles abia tărziu.

Cu toate că mama nu voia să se mute, cu toate astea a făcut tot ce-i stătea în putere să ma convingă să răman, a făcut-o din dragoste probabil, pentru tata, din simpatie și empatie, pentru tot ce simțea el atunci: că se dărâma cerul, că tot ce sperase că se apropie, se depărta și mai tare, că luminița de la capătul tunelului lui pâlpâia, fără să aiba vreo speranță că se va reaprinde. Eu am fost de neclintit, de nelămurit!

Și așa l-am omorât eu pe tata! L-am forțat să se resemneze! Ceva în el a murit atunci și cred că n-a mai revenit complet, nici măcar cănd după doi ani ne-am întors, toți 3 împreună, în România.

Revenirea o voi povesti alta data!

Advertisements

One thought on “Cum l-am omorât pe Tata!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s