Am un baietel mamos! Si ce daca?!

Trebuie sa mentionez de la bun inceput ca nu mi-au placut copiii niciodata. Nu am fost genul care sa ma arunc pe ei si sa exclamez: “Vai ce dragalas!” sau sa ma schimonosesc in toate felurile sa le fac pe plac. Nu ca nu i-as fi considerat frumosi, dar pur si simplu nu gaseam un limbaj comun cu ei. Eu nu-i placeam si nici ei pe mine, in mod deosebit. Nici acum nu pot spune ca ma omor dupa copiii altora, dar ii inteleg mult mai bine, uneori am senzatia cai-i inteleg mai bine chiar decat proprii lor parinti.

Mereu mi-am dorit o fetita, dar in momentul in care am ramas gravida, am stiut ca voi avea un baiat. Am simtit ca va fi baiat si asta ma facea fericita, cu toate ca eu initial imi dorisem fetita. Tin minte ca pe la varsta adolescentei tata mi-a zis ca-si dorise baiat, dar ca n-ar putea fi mai fericit decat este ca a avut o fetita ca mine. Atunci mi-am imaginat ca mi-o zice din complezenta. Acum simt cu adevarat la ce se referea. Cand am aflat ca “termenul de livrare bebe” era pe 24.12.2009, am inceput sa vorbesc cu Andrei (din burtica) sa iasa pe 21, ca sa prindem si noi Craciunul acasa. Andrei m-a ascultat si asa a fost! Pe 20.12.2009 am facut bradul pentru orice eventualitate, iar pe 21.12.2009 la 5 dimineata am avut un sentiment ciudat: m-am trezit din senin si mi-am facut o cacao cu lapte; am avut o presimtire ca nasc, cu toate ca n-am pierdut nici apa si nu aveam nici dureri; durerile au venit ceva mai tarziu, pe la ora 8:00, cand deja ma indreptam spre spital.

Tin minte ca a fost o sarcina frumoasa, m-am simtit sanatoasa, frumoasa, iar de prin luna a patra-a, cand Andru a inceput sa miste, nu m-am mai simtit nici un moment singura. Eram mereu cu el, si el era cu mine. Andru mi-a influentat gusturile, starile de spirit, muzica pe care o ascultam in masina…

In prima noapte cu Andru acasa n-am putut sa dorm. Am stat cuibarita cu el in mijlocul canapelei si n-am sa uit nici-cand sentimentul de implinire. Stiu ca sentimentul cel mai profund era ca nimic altceva nu conteaza, puteam muri in clipa aia si muream fericita.

De cand s-a nascut Andru, cea mai lunga perioada de despartire a fost de 24 de ore (obligatie de serviciu). Cand ne despartim stiu ca-i e dor, imi zice. Si mie mi-e! Nu stiu cui i-e dor mai mult, dar amandoi uram sa fim despartiti. Eu, mai mult decat el, am uneori nevoia sa evadez de el, dar chiar si atunci cand iau pauze, fie ca merg la serviciu fie ca ies fara el, evadarea e mereu asociata cu remuscare, cu sentimente de vinovatie si cu o senzatie de lipsa a ceva vital.

Inainte sa nasc condamnam parintii care dormeau cu copii in aceasi camera. Eu fiind un copil crescut in camera separata de parinti, am considerat ca asa e normal, ca si cuplul trebuie sa aiba clipele lui de intimidate, chiar si atunci cand exista aceasta minune mica. Deci, din a doua zi de viata, Andru a dormit singur, in patutul lui, la el in camera. Oricat de greu ar fi fost sa fac naveta la el in camera din 3 in 3 ore ca sa-l alaptez, am tinut sa doarma singur. Asta pana cand, la 9 luni Andru s-a revoltat si a inceput sa-mi solicite prezenta din ce in ce mai mult pe timpul noptii: ajunsesm sa ne trezim din ora in ora, linistindu-se abia cand il luam in brate, si da il luam in brate si-l linisteam, contrar sfaturilor, caci era iubirea mea si nu puteam sa-l aud urland dupa mine. Multi zic ca sunt manipulativi, copiii, ca daca-i lasi sa planga la un moment dat se opresc si inceteaza sa mai strige. Eu cred ca privarea unui copil/infant de prezenta pe care o cauta e nimic mai mult sau mai putin de cruzime. Incet incet, Andru s-a infiltrat in patul nostru conjugal, trezindu-se noaptea si aratandu-mi cu degetul unde sa-l duc. Imi amintesc si acum noaptea in care Gladiatorul mi-a dat dezlegare sa-l aduc: Andru era fericit, dormea zambind, iar eu eram linistita si impacata. Multa lume m-a condamnat, si nu-mi pasa. Daca stau sa ma gandesc bine, in regnul animal, mai toate mamele dorm alaturi de puii lor pana acestia ating maturitatea. Ba mai mult, cuplul nu are de ce suferii, daca invata sa se adapteze!

Andru are 3 ani. Am fost nedezlipiti un an si 8 luni, timp in care am stat acasa cu el, l-am invatat sa manance, sa mearga, sa vorbeasca, sa se joace, sa accepte compania si sa isi asume riscuri (minore ce-i drept, cat pentru varsta lui). Acum Andru merge la gradi, are viata lui, prieteni, experiente noi, ingrijitoare preferata, haine pe care nu vrea sa le imbrace, mancare pe care o adora, opinii, idei, dorinte si uneori chiar fite. Ceea ce a ramas constant in viata lui Andru, a fost preferinta de a sta cu mine, de a ma avea prin preajma si de a-mi impratasi din experientele lui. Mereu ma pot baza pe el sa-mi spuna adevarul sau ceea ce simte.

Lumea imi zice ca Andru e mamos. Este! Si ce daca?! Prietenii ma tachineaza uneori spunandu-mi: “Vai si amar o sa fie de nora ta!”, le raspund in gluma: “Nu mai pot eu de ea!”. Sincer, si Gladiatorul e mamos, si-a fost de mic. E o mamosenie minunata: nu m-a facut nici-cand sa ma simt pe planul doi, nu m-a comparat nici-cand cu mama lui, chiar daca spre deosebire de mine ea este o gospodina desavarsita… Mereu cand o vede o imbratiseaza tandru si o pupa, nu se ratoieste nici-cand la ea si nu-i reproseaza nimic (din respect, din mamosenie, Dumnezeu stie…), dar cred ca imi doresc ca Andru sa fie la fel cand va creste: intr-un echilibru perfect intre mama si sotie!

Cand va dori Andru sa se desprinda de mine, asta nu voi sti decat atunci cand se va intampla. Cand va dormi singur? Cand nu ma va mai striga atunci cand nu-s cu el? Cand va bea lapte si cu alti membrii ai familiei chiar daca eu nu sunt? Raspunsul la intrebarile astea e incert, dar cu siguranta totul se va intampla in ritmul lui Andru. Eu nu voi face nimic pentru a-i accelera decizia de independenta. Nu din egoism, nu din lipsa de interes, ci pur si simplu datorita faptului ca fiecare are ritmul lui, iar ritmul asta este cel mai natural lucru. Cine suntem noi sa ne punem cu natura?!

Asa ca dragi parinti, viitori parinti sau nedoritori de a fi parinti, inainte sa dati altora sfaturi, inainte de a le judeca actiunile, ganditi-va ca fiecare copil are pasarelele lui, iar uneori mamele au chiar stoluri! Fiecare e liber sa traiasca in armonie cu proprii lui copii. Nimic nu poate fi mai frumos, chiar si atunci cand e istovitor de greu.

Advertisements

8 thoughts on “Am un baietel mamos! Si ce daca?!

  1. Nimic mai frumos decat iubirea unei mame! Nu te sfii sa o arati, sa o spui, sa o simti – rasplata e pe masura: un fiu frumos si cu suflet bun…
    Nu cred nicicum in cresterea “spartana”care incearca sa ucida sensibilitatea in baieti…ei au nevoie de iubire si protectie, ca sa creasca barbati adevarati, au nevoie ca noi m, mamele sa ii invatam tandretea si mangaierea pentru a putea fi capabili sa o daruiasca la randul lor iubitelor, propriilor fii…

  2. Mamos poate ajunge la 18 ani nu la 3.
    Sa-l privezi de afectiune e cel mai daunator lucru care i se poate intimpla. Inteleg din ce scrii ca procedezi instinctual, si e ok asa, doar sa nu exagerezi cind mai creste. Banuiesc ca nu e cazul, dar daca tot ai lansat subiectul, sar si eu cu sfaturi 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s