Adela!

Adela locuieste la Targusor, undeva langa Ploiesti. Adela e o fata firava, cu ochi mari de caprioara. Adela e tanara, frumoasa si vesela. Acum este vesela! Adela este deosebit de literara si sensibila. Are un simt al cuvintelor iesit din comun si le asterne pe hartie intr-un fel magic, care te face s-o admiri, sa-ti spui: “Uite o femeie care gandeste frumos!” Adela este premiata si publicata! Poezia ei poate fi citita in filele revistei Penitenciarului pentru femei, de la Targusor.

Va intrebati de ce publica poezie in reviste de penitenciar?! Pentru ca acolo locuieste Adela! Intr-o celula stramta si inghesuita, impreuna cu 2 colege. Una dintre ele si-a omorat sotul, dar Adela zice ca era un nenorocit care-si batea nevasta ca pe fasole, pana cand, ea, nevasta, s-a saturat.  Asa o fi, cine sunt eu sa judec! Adela se afla in penitenciar pentru furt, un furt minor pe la Constanta si mai are cam un an de ispasit. Dar Adela e vesela in penitenciar, e sanatoasa si mai ales curata!

Adela n-a fost hoata mereu si nici nu-i sta in caracter. Probabil n-ar fi devenit nici-cand daca n-ar fi avut o patima. Patima iubirii?! Patima drogurilor… inca nu m-am lamurit!

Cand Adela era mica, avea o mama iubitoare, un tata alcoholic si-o sumedenie de vecini ce-o admirau. A fost mereu premianta, cizelata si titrata. Era un fel de mandria cartierului de la periferia Bucurestiului. Un cartier de oameni simpli! Ea promitea multe… Scria de mica, iar cand a venit vremea facultatii a intrat cu brio la stat!

Tare mandra era coana Chiva de ea. Chiva e mama ei, singurul om care a dus-o-n-spate pana azi de cand a inceput calvarul. Chiva trebuie sa va zic, e o femeie mica, munceste mult, e un monument de putere si de speranta. Chiva e o mama eroina! Prin Chiva am cunoscut-o eu pe Adela. Din poze, din amintirile Chivei, din confesiunile pe care mi le facea cand venea de la penitenciar, dar mai ales din filele de poveste pe care Adela i le scrie de acolo.

Dupa ce a intrat la facultate, unde s-a remarcat printre profesori, s-a indargostit. Zice Chiva ca era o dragoste nebuna, patimasa, cu un frumos de prin provincie, cu masina, casa, masa, toate cele si toate la locul lor. S-au mutat urgent impreuna, iar Chiva le facea sporul casei. Le gatea, le facea curat, le era aproape.

Dar uneori dragostea nu e suficienta si patima poate fi puternica, mai ales cand esti tanar si lipsit de experienta. Frumosul din provincie iubea patimas heroina. O iubea atat de tare, incat atunci cand Adela i-a cerut sa se lase s-au despartit.

In disperarea si frenezia amorului, Adela s-a intors si-a vrut sa vada ce putea fi pentru el, mai important decat ea. Adela a gustat si ea! Si se iubeau patimas toti trei…

Frumosul s-a stins, in vraja drogului, iar din ultimele economii si imprumuturi ale Chivei, indoliata, Adela a luat drumul Elvetiei pentru dezintoxicare. Cand s-a intors, s-a angajat si din primii bani si-a cumparat heroina!

De atunci au trecut multi ani… Adela a furat intai din casa, apoi din magazine, a locuit pe strazi, a fost la dezintoxicare si pe la noi, s-a lecuit cu metadona, s-a intors acasa, a fumat hasis, a luat etnobotanice, a ajuns in coma de urgenta la Municipal, a fost data afara iar, i-a ars presul de la usa Chivei, s-a mutat la Constanta… a ajuns la Penitenciarul de femei de la Targusor!

Traieste din mila statului si din micile pachete pe care Chiva i le duce saptamanal cu speranta in ochi. Imi spune mereu cand se intoarce: “Adela e vesela, e sanatoasa, e curata…

Advertisements

Trilogia recenziei!

Recent am facut o calatorie minutioasa in mintea altora. Calatorie despre care as vrea sa va povestesc. Am cumparat trei carti impreuna, si una dupa cealalta le-am citit. M-a atras la ele faptul ca, toate trei tratau idei, ganduri, exprimari despre diverse subiecte de zi cu zi, din viata noastra. Pentru mine excursia de a le citi pe toate trei in sir indian, a fost una benefica. M-am confruntat cu diverse sentimente si mi-am pus la punct anumite idei, tocmai de aceea vreau sa le tratez intr-o recenzie comuna, chiar daca pentru altii n-au nici cea mai mica legatura intre ele.

1.       “Pana la capatul liniei”; Petre Barbu; editura Cartea Romaneasca

Am mers cu Petre Barbu pana la capatul liniei. Am experimentat cu el tristetea, frustrarea, deznadejdea. Dezvoltand o recenta obsesie pentru scrierile lui, Pana la capatul liniei, a fost o carte pe care mi-am dorit-o nespus de mult. M-a dezamagit? Nu stiu inca, caci stau de vre-o luna si-o rumeg in ganduri. Daca m-a prins asa de tare, cu siguranta ca nu m-a dezamagit! Speram la mai multa speranta, poate doar atat. L-am gasit pe dnl. Barbu trist, frustrat, obosit, nostalgic. Dar oare ai putea fi altfel dupa ce ti-ai ingropat trei dintre membrii familiei primare, rapusi de aceeasi boala?! Nu cred!

Petre Barbu scrie scurt, cadentat, jurnalistic, dar tot-odata are un farmec subtil si metaforic pe alocuri, de a-ti transmite sentimente, de a te face sa fi alaturi de el in trairile sale. Asta e lucru mare: sa poti transmite negru pe alb mai mult decat ti-ar transmite poate, o imagine in miscare (adica un film).

Am ramas cu un usor sentiment de apropiere. Pana la capatul liniei a starnit in mine dorinta de-a intinde mana dincolo de coperta, a-l mangaia pe dnl. Barbu si a-i spune: “Nu-nteleg ce ai trait, pentru ca e imposibil de-nteles, dar simt si sper ca intr-o zi oamenii te vor citi pe tine, cu nesatul cu care tu citesti clasicii rusi! ”. Poate asta ar fi singura cale prin care Barbu s-ar descotorosi de mahnire…

2.       “La taifas”; Aurora Liiceanu; editura Polirom

Aurora Liiceanu, pare a fi desprinsa dintr-o pajiste cu maci. Vede, gandeste, cunoaste, studiaza, trece prin mii de experiente mai frumoase sau mai putin frumoase, in cele doua regimuri politice in care traieste ca adult, dar tot-odata reuseste surprinzator sa-si mentina tonusul optimist si jovialitatea, specifice unei scolarite vesnic amorezate. Amorezata de viata!

Citind La taifas iti revine speranta in suflet. Speranta ca orice s-ar intampla, se termina la un moment dat. Speranta ca, in ciuda faptului ca oamenii nu sunt perfecti, ca au nenumarate slabiciuni, ca vremurile pot fi potrivnice, ca orice sentiment ai experimenta, pana la urma totul va fi bine, daca vrei…

In cartea Aurorei este tratat Timpul, Legaturile noastre cu semenii, Iubirea, Destinul, Tranzitia… Le trateaza frumos, pe alocuri nostalgic, le intelege pe toate si-i accepta pe toti, asa cum sunt. Mai presus de orice, nu judeca!

Am plecat mai frumoasa din cartea Aurorei, mai receptiva la oamenii care ma inconjoara, mai sigura pe mine, mai optimista, mai impacata cu slabiciunile mele si mai impaciuitoare cu slabiciunile celor din jurul meu.

O lectura usora, vioaie, calma si calda, pe care v-o recomand din suflet.

3.       “Despre frumusetea uitata a vietii”; Andrei Plesu; editura Humanitas

Andrei Plesu e fantastic! Nu-l citi in metrou, nu-l citi pe sarite! Rezerva-ti timp pe-o canapea comoda si acorda-i cele mai frumoase momente ale tale. Prin simplul fapt ca scrie atat de pretios si de minutios in limba noastra materna, pe care poate n-o cunoastem si n-o vom putea manui toti atat de bine ca dansul, merita sa-i acorzi cea mai mare atentie!

La Andrei Plesu imi place cel mai mult ca, in ciuda faptului ca este un ins trecut de o anumita varsta, tafnos si bombanitor (asa cum se descrie singur), nu si-a pierdut idealismul specific adolescentilor (sau ma rog, cel ce ar trebui sa fie specific lor, caci si-l pierd din ce in ce mai devreme din pacate). Pe alocuri prafuit cu lehamite, idealismul lui, in ciuda ratiunii care-l caracterizeaza, se mentine intr-un ungher si spera in ciuda sperantei ca nu va ramane izolat.

Andrei Plesu spune lucrurilor pe nume, descrie oamenii exact asa cum sunt in diversitatea lor de caractere, schitindu-i parca caricaturistic, fara insa sa fie malitios. Este echilibrat, impacat oarecum cu ce vede in jurul sau, accepta in tacere, evedand pe alocuri in speranta ca “dracul nu e chiar atat de negru”.

Despre frumusetea uitata a vietii, prezinta uneori si uratenia ei, pentru ca la sfarsitul fiecarei povestiri, sa rasara intors din penita, un miez de nimic uitat, care ne-ar putea aduce zambetul pe buze, caldura in suflet si idealismul in privire.

Daca iti acorzi un cat de mic ragaz, daca arunci, de jur imprejur, o privire odihnita, curioasa si nepatimasa, vei gasi destule argumente sa te bucuri. Lucrurile (inca) functioneaza. Sarpanta lumii (inca) tine. Mai exista inca omanei intregi, traditii vii, intalniri miraculoase. Traim intr-un sos toxic, dar el contine inca mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare inca sa ia in serios agitatia noastra propagandistica, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trai. Se poate trai bine. Se poate (inca) trai frumos.” Andrei Plesu

Nostalgia Podului Basarab

Zilele trecute, pe cand stateam pe intuneric si-l adormeam pe Andru, mi-a venit in minte Podul Basarab. Asa deodata, s-a strecurat in imaginatia mea, podul ala vechi, solid, de fier. Acum Podul Basarab e mandria Bucurestiului. Un pod modern, din beton armat, cu stalpi de sustinere ce se-nalta la cer, cu lift ce coboara la metrou, cu luminite, tramvai, panouri de protectie fonica si multa publicitate. Ce-a ajuns Podul Basarab…

Eu mi-l amintesc greoi, istovitor de traversat, un pod pietonal care totusi, in micimea sa, iti oferea siguranta atunci cand paseai pe el, ca nu te vei pravali pe sinele de tren. Era un pod, cum sa va zic, de incredere. Mi-aduc aminte ca intr-o iarna coboram pe treptele lui metalice cu mama, cand a inceput sa-mi povesteasca ea, cum intr-o iarna, infofolita intr-un cojoc ceausist, a cazut pe scarile podului. Ne-am amuzat. Pe vremea ei, zicea, podul era din lemn, “acum lucrurile s-au schimbat!”… Ce nostalgica era mama…  Ce nostalgica am devenit eu…

Uneori amintirile iti sunt prielnice, pentru ca prin prisma lor inveti, dar uneori iti sunt atat de potrivnice, pentru ca te tin blocat. Te tin blocat in haloul imaginatiei tale nostalgice. Ce frumos era odata… Mai tot ce te-nconjoara iti aduce aminte despre sentimente traite, iar in momentul in care mediul inconjurator se schimba de nerecunoscut, iti starneste oarecum furia. Toate sunt potrivnice in calea memoriei tale, toate se schimba parca in ciuda, sa te ingreuneze sa-ti amintesti sentimentele.

Se zice ca-i bine sa nu traiesti in trecut sau in viitor, ci se striga sus si tare: “Traieste-ti prezentul!” Ce este oare prezentul, daca nu doar o clipa in timp?! Clipa din urma fiind deja trecut, iar clipa urmatoare, viitor. Cum poti oare trai-ntr-o clipa?! Cate poti face cat ai clipi din ochi?!

Si oare nu este trecutul baza a tot ceea ce suntem in prezent? Nu este oare trecutul fortareata noastra cea mai de pret, cu unghere ascunse si falnice turnuri? Iar viitorul, exista oare viitor atunci cand nu te preocupa el in prezent?

Ar fi trist daca n-am mai privi in trecut, caci unii nu privesc si au uitat de unde au plecat, pe cine au lasat sau de ce-au plecat la drum din start.

Ar fi trist daca n-am privi optimisti spre viitor, daca n-am asterne azi, pavajul drumului catre maine!

O casa fara temelii nu va face fata timpului. O ascensiune fara a fi fost urcata fiecare treapta la randu-i, n-ar face fata vremurilor.

Priveste in trecut nostalgic si nu uita sa le zambesti celor ce raman (acolo este mostenirea ta), priveste optimist catre viitor si nu uita ca rugile, sperantele, visele , au nevoie nu numai de incredere dar si de multa strategie.

Control Freak

Spiritul universal nu ne judeca, judecata este o inventie umana, o modalitate de a compara, contrasta si controla pe masura ce ne judecam pe noi insine fata de standarde artificiale si deseori ideale de perfectiune, moralitate sau adevar.” Platon

Ce faci atunci cand nu detii controlul?!

Unii oameni se bucura sa nu-l detina! Controlul te poate incarca de raspundere, de responsabilitati. Unora le place sa fie purtati de colo, colo, fara sa poata fi acuzati de ceva. De ce i-ar acuza cineva daca n-au detinut nici-cand controlul?

Insa, pentru unii oameni, detinerea controlului e un soi de liniste sufleteasca, e ca si cand ai face curatenie generala in ganduri, in suflet si in rostul vietii. Cand detii controlul ai siguranta ca totul se poate duce numai intr-o singura directie, in cea catre care ghidezi tu, detinatorul controlului, lucrurile pentru a se duce.

Atunci cand nu detii controlul, pe de alta parte, si nici nu vrei sa ti-l asumi chiar daca ai putea, nu poti fi acuzat de nimic. Totul e lasat in voia sortii, in voia sortitului, la voia intamplarii… S-ar putea spune ca viata nu ti-a fost prielnica, sau ca pur si simplu ai avut destinul amar. Tu, cel ce nu ti-ai asumat nimic, n-ai nicio vina, ca doar asa a fost sa fie, n-ai avut niciun control, nicio scapare.

Insa este oare detinerea controlului cu adevarat reala, sau doar o falsa impresie de detinator? Poti oare tine fraiele atat de bine, chiar si atunci cand caii intalnesc in galop un sarpe?!

Poti oare ghida traiectoria vantului, indispozitia interlocutorului, opinia altuia sau pur si simplu cursul vietii? Care este atunci adevarul?!

In testamentul vechi scrie ceva de genul –“totul este stabilit dinainte, dar permisiunea de a schimba va este data”- tin sa mentionez ca habar nu am unde apare si in ce contex sau daca este chiar ad litteram, asa o tin eu minte. Si ma intrebam la ce oare se refera –“totul este stabilit dinainte”, ca apoi sa intre in stransa corelare cu –“permisiunea de a schimba va este data”? E un soi de, viata e lasata la voia intamplarii, deci nu detii controlul, lucrurile se intampla pur si simplu, dar cu toate astea poti interveni intr-un fel. Interventia asta a omului in divin, pana la urma ce ar putea fi, sau cum ar putea interveni?!

Nu este oare vorba despre o decizie personala? Atunci cand lucrurile se intampla, pentru ca asa au fost menite, sau sortite, sau biblic spunand, stabilite anticipat de catre seful suprem, felul in care noi le percepem, decizia noastra de a le vedea sumbre sau vesele, de a le aborda sau de a le ignora, de a ne confrunta sau a ne face indiferenti, nu este aceasta decizie de spectru defapt, interventia noastra in divin?!

Nu este oare perceptia noastra asupra lucrurilor, nimic mai mult decat directia reala in care curge cursul vietii noastre? Decezia de a actiona, decizia de a stagna, decizia de a percepe sau de a ignora, este pana la urma o asumare sau nu a controlului.

As putea filozofa pe tema asta ore-n sir, oamenii se judeca unii pe altii necontenit, tocmai pentru felul in care x sau y isi asuma sau nu controlul, reactioneaza sau interactioneaza. Fiecare are o viziunea diferita sau, uneori viziunile pot fi asemanatoare intre diferite tipologii de caractere. Insa, pana la urma, spectrul viziunii este atat de larg, incat oamenii reactioneaza diferit la durere, la suferinta, la bucurie, la iubire…

Nu am mereu raspunsurile gata incalzite. Nu toate felurile mele se definitiveaza cu concluzii, pentru ca uneori lucrurile raman neconcluzionate chiar si pentru mine. In cautarea de noi opinii si de diverse unghiuri de a privi viata, n-ai cum sa le servesti  pe toate pe tava. Nu-mi cer un fel de scuze ca las lucrurile neterminate, chiar daca asa ar parea, insa vreau sa mentionez ca nu exista mereu un sfarsit la un curs al gandirii, el poate continua etern sau doar pe alocuri sa revina in vizor.

Bucuria nebunului!

Sufar de o boala grava, va zic! Depinde de catre cine este privita, unii o numesc lipsa de ipocrizie, iar altii o numesc lipsa acuta de diplomatie. Ma tratez, ma tratez cu tacerea, tacerea mea! Ma delectez insa cu propagarea ei si cu simptomatica selectiva, prin scris si prin discutii minunate cu diversi, cunoscuti ori ba.

De cand ma stiu, mi-a fost imposibil sa tac. Am vorbit cand mi s-a zis ceva ne-la locul lui, am vorbit cand i-am auzit vorbind pe altii despre altul, fara habar de ce vorbeau. M-am contrazis cand nu aveau dreptate si m-am opus cu inversurnare conformarii intr-un sistem, atunci cand sistemul putea! Prin adolescenta, mi-am atras printre profesorii liceului, porecla de Robin Hood, apoi in facultate am avut diverse adversitati cu profesori care incercau sa-si faca burtile rotunde, pe spatele nostru, al studentilor, iar de-a-lungul timpului mi-am facut prieteni cu care discut despre orice, ori mi-am atras priviri otravite. Eu iau dreptul la libera exprimare foarte in serios, deasemenea pledand pentru exprimarea celor din jur. Imi doresc sa ma contrazici, imi doresc sa-mi explici, logic, de ce gresesc si cand gresesc. Imi doresc sa ne “liber exprimam” prin cuvinte, sa ne provocam, sa negociem, sa impartasim dar sincer… ce altceva ar duce spre evolutie?!

In timp am invatat sa mai si tac. Am invatat ca nu exista adevaruri absolute, am invatat ca nu poti schimba mentalitati inchistate, indoliate in fata decesului opiniei personale. Unora le e mai bine asa, fantome a ceea ce au fost candva, minti inguste ce s-au oprit din a gandi, din a mesteca informatie. O inghit asa, rece, nerumegata, intr-o continua galopare catre, gol. Am invatat sa-mi dozez filozofeala pentru atunci cand si unde trebuie.

Acasa insa n-am crutat pe nimeni! I-am ametit si i-am imbatat cu amalgamul meu de ganduri, pana cand pot zice sincer, simt ca i-am cucerit. Ma bucur de faptul ca acasa, cu familia restransa, cu parintii, cu socrii, imi pot lasa simptomatica sa zburde in voie, molipsidu-i pe toti. Ii vad pe zi ce trece, mai incurajati sa se deschida, sa iasa la lumina si sa-mi fie alaturi, in calatoria mea catre cunoasterea omului.

Boala mea, o vad, e molipsitoare! Ma bucur sa vad cum se extinde, ca o epidemie de sinceritate, impartasire, bucurie de libertate si de depasire a granitelor propriului personaj. Se extinde dincolo de zidurile noastre si chiar fie ea mascata in momente scurte de nebunie sincer dezlantuita, e tot mai bine decat nimic.

Mai nou o pot raspandi prin mediul informatic, ca un virus de bucurie de a nu fi unic. Caci e trist sa fi unic in gandire, nu-i asa?

Boala mea e ca o iedera verde ce se extinde pretutindeni… Boala mea, o fi bucuria nebunului, dar nebunul din mine e in extaz spiritual!

A mai cazut o Stea!

Dedicat Mamaiei Stela, care in aceasta dimineata s-a stins din viata…

Cum te impaci cu ciclul vietii? Cum te impaci cu moartea? Cum te impaci cu idea ca cineva apropiat pleaca, pentru eternitate? Cum te impaci cu idea ca n-ai sa-l mai vezi, ca n-ai sa-l mai auzi, ca n-ai sa-i mai simti prezenta nici-cand?

Cum te impaci cu idea ca tot ce ai stiut tu candva intr-un fel, se schimba si cu cat trece timpul peste tine mai mult, cu atat realitatea ta incontestabila galopeaza pe langa tine, intr-un neant necunoscut?

Prima data cand m-am confruntat cu pierderea, a fost cand a murit Tataie. Seara era! Era trist, era neputincios, era nabarbierit, fara chef de a se barbieri, cu chef de-o savarina! “Macar de-i dadeam savarina aia nenorocita”, cu gandul asta am ramas si gandul asta imi marcheaza suferinta cand ma gandesc la el. Dimineata disparuse! Corpul lui era, tare, rece si parca barba ii crescuse peste noapte cat altora-ntr-o saptamana. Fuse si se duse… L-au ingropat intr-o zi friguroasa, tin minte ca am zis cateva cuvinte si n-am plans, decat mai tarziu… si mai plang uneori cand imi aduc aminte ca nu i-am cumparat macar o savarina (suferea de diabet si noi parca nu-i dadeam dulciuri ca sa-l facem nemuritor sau ce?!). Imi vine uneori sa-i strig: “Te bucuri Tataie c-am facut dreptul, cum ai vrut tu?! Te bucuri Tataie, acolo sus ca ai scapat de belele, de certuri, de batranete, de corvoada de a te trezi la 12 noaptea sa schimbi ziua calendarului din bucatarie?!” I-am luat albumul de familie, ala mare, vechi si gros, pe care ne uitam toti trei cand eram mica (Tataie, Mamaie si cu mine…), pe care i-am promis mereu ca n-am sa-l las uitarii cand n-o mai fi, albumul lui de familie… L-am pus pe dulap!

Si asa cum sta mersul lucrurilor, vad ca ma obliga viata sa ma confrunt iar cu  pierderea. Dupa Tataie s-a dus Mamaie! Poate chiar asa, s-a dus dupa el! Mereu aveau o gluma impreuna: “rau cu rau, da mai rau fara de rau!” Poate i-a fost asa de rau fara el, sau lui fara ea, ca a venit s-o ia. 60 de ani au fost impreuna, o viata de om… 89 de ani cred (am cam pierdut sirul spre rusinea mea!) avea Mamaie ieri. A murit de batranete, dar alina asta pe cineva?!

A mai cazut o stea de pe cerul meu. Am s-o tin minte asa cum era ea cand eram eu mica,  in bucataria de la Podul Grant, cu radioul mergand, robotind si zambindu-mi (cu zambetul ala in care-l recunosc pe-al meu), spunand: “Irina, ai carte ai parte!” Asta era vorba ei cea mai de soi 🙂 Eu stateam amuzata pe canapeaua rigida din bucatarie, privind-o si mancand masline uscate cu paine…

Ma duc sa dau jos albumul de pe dulap, albumul n-o sa moara, o sa reinvie si-o sa duca familia mai departe… chiar si cand n-o mai fi ea!