“THINK OUT OF THE BOX!”

Luand pranzul cu Andrei in bucatarie, priveam amandoi catre panoul expozitional cu lucrarile de la gradinita, pe care le schimbam periodic. N-am cum sa nu observ ca sunt foarte diferite de cele de acasa. Sa zicem ca sunt mai… precise. Il intreb: “La gradinita pictezi singur?” El: “Nu! Ma ajuta cineva.” Eu: “De ce?” El: “Pentru ca nu pot singur!” Ii zambesc si-i zic: “Dar Andrei, acasa pictezi mereu singur si chiar pictezi foarte frumos!” Se uita uimit la mine si intreaba: “Da?!” Ii raspund: “Da! Pictezi foarte frumos!” Imi zambeste cu-n zambet larg si pare foarte multumit.

Imi amintesc ca o discutie asemanatoare am mai avut chiar in holul gradinitiei, probabil acum ceva luni, cand el ma astepta entuziasmat sa-mi arate ce pictase in ziua respectiva. Dupa ce l-am asigurat ca-mi place foarte mult, cu o fata trista mi-a zis: “Am depasit putin liniile!” Mai ca statea sa planga. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost: “Stai linistit, eu la serviciu depasesc liniile mereu.

Fac o analogie intre cele doua evenimente si n-am cum sa nu ma gandesc la cat de bizara este lumea in care traim: la gradinita trebuie sa coloram intocmai precum modelul alaturat si doamne feri’ sa depasim liniile; in scoala generala suntem torturati sa facem bastonase si liniute perfecte ca alt-fel vai de capul nostru cand luam 7 la caligrafie (cazul meu!); incepand de cand te pregatesti pentru liceu si pana termini, dai teze peste teze, examene peste examene, suntem incurajati sa tocim, sa invatam siruri de cuvinte pe de rost; apoi, daca ai sansa sa ajungi la vreo universitate prestigioasa prin afara, sau daca ai niscaiva curiozitate si incepi sa studiezi singur niste chestii mai serioase, descoperi minunata expresie “Think out of the box!” (Gandeste in afara cutiei- aka- da-ti frau liber imaginatiei, nu te lasa prada conventionalului!) Si da, majoritatea oamenilor care au cladit imperii pe cont/intelect/efort propriu, au fost oameni care gandeau sau gandesc intradevar “out of the box”.

Deci, cat de bizar poate fi faptul ca de mic esti programat sa te incadrezi in niste norme/standarde/tipare, mai cu frumosul, mai cu de-a sila, mai cu rusinea, mai cu presiunea sociala, ca dupa ce vei fi  fost complet programat si modelat, sa realizezi ca defapt trebuie sa fi creativ, inovativ, sa aduci un plus de noutate sistemului care s-a chinuit din rasputeri sa-ti creeze un handicap al viziunii proprii?!

Ca sa termin in nota parinteasca cu care am inceput, realizez ca odrasla mea va trebui sa se incadreze oarecum in sistem. N-am cum sa schimb gradinita, n-am cum sa schimb mentalitati pe care eu le privesc ca fiind inguste, n-am cum sa schimb sistemul de invatamant! Sper sa am motivatia, timpul si intelepciunea necesare, caci va fi un drum lung, sa-mi pot ghida minunea sa ocoleasca sistemul, sa fie oarecum deasupra lui. Cred cu ardoare, ca inainte de a ne invata copiii sa nu depaseasca liniile sau sa faca bastonase perfecte, ar trebui sa-i invatatm sa gandeasca, sa puna la indoiala si sa cerceteze, sa fie curiosi si pasionati, mai degraba decat terorizati si robotizati!

Advertisements

Auto-indulgenta!

Ce m-a adus in seara asta la subiectul mai sus exprimat, a fost intalnirea cu o amica care, mama la fel ca si mine a facut recent niste cursuri de coafor si mai mult, imi povestea ca obisnuieste sa faca Tae-Bo seara, in propriul ei apartament. Apoi, m-am scufundat in lecturarea lui Andrei Plesu (noua mea obsesie).

Asa am ajuns cu gandul la auto-indulgenta. Asa ma vad eu pe mine. Sunt deosebit de indulgenta cu  propria-mi persoana  si cred ca asa am fost mereu. Ce-i drept, cinica in general cu restul, tind sa fiu destul de indulgenta si cu cei foarte apropiati mie, dar si cu cei pe care chimic, ii gasesc agreabili sau placuti.

Cred ca pentru altii as putea arata ca un tablou de Monet: o imbinare coloristica placuta la privit din departare, dar de aproape totul pare cam neclar. E adevarat ca vorbesc doua limbi straine dar pentru asta eu n-am nici un merit. Una o stiu, caci am avut norocul sa am parinti oarecum vizionari care mi-au pus meditator la limba engleza inca din frageda pruncie, iar cea de-a doua limba a venit de la sine, emigrand cu familia intr-o tara straina, deci continuandu-mi studiile acolo. Intelectul meu, pe care daca mi-e permis, il consider mediocru +, nu este defel vreun merit personal, se datoreaza pur si simplu unei combinatii genetice reusite. Aspectul meu cu 5 ani mai tanar, se datoreaza de asemenea unei linii ereditare cu o sansa la un ten necreponat.

Deci, mai nimic din ce as numi atuuri personale, nu mi se datoreaza mie. N-am fost niciodata prea studioasa, n-am avut pasiuni de durata, iar fiecare obsesie pe care o dezvolt este ca un foc de paie.

Stau si ma intreb de unde atata auto-indulgenta?! Tin minte ca atunci cand eram mica si luam cate-o nota proasta, ma stresa intoarcerea acasa la sanul mamei, care ma vedea maturand scarile la fiecare 7 din catalog. Singurul lucru care mi-l fredonam in minte era: “Irina, nu e prima nota proasta si cu siguranta nici ultima! Ce atata stres?!” Auto-indulgenta!

Am fost si sunt pe stilul: “Ce poti face astazi, lasa pe maine, ca poate poimaine nu mai e nevoie!” (a, si credeti-ma, chiar asa si e).

Nu iau viata in serios, dar am impresia ca ea insista sa ma ia uneori. Ma aflu bombanind non-stop, criticand, disecand si gasind vinovati pentru propriile mele nefericiri minore si sporadice.

Citindu-l pe Plesu, ma cutremur de lipsa mea de cultura; auzind persoane povestind despre incusiunea lor diurna si matinala la sala, mi-amintesc ca n-am mai alergat 100 de metri probabil, cam de pe vremea cand eram intr-a cincea si participam la concursuri de atletism (Doamne, cred ca n-as alerga nici platita, mai ales la ora 7 dimineata!!!)

Eu la sport aveam scutire tacita pentru ca practicam Yoga cu profa din liceu; in excursiile cu plimbari kilometrice organizate de scoala, nu stiu cum se facea de ma apuca o durere subita si ramaneam in autobuz sa contemplez; tin minte ca-n armata la ora 5 dimineata se dadea scularea si nebunele din jurul meu dadeau cu spor din matura in timp ce eu mi-acopeream capul cu perna.

Am reusit sa trec prin toate cu o auto-indulgenta de neconceput. Si-mi merge destul de bine si asa (Auto-indulgenta!).

Oare e chiar asa de nasol?!

P.S. Recunosc ca pentru aceasta postare mi-am depasit zona de confort si am folosit dex-ul online pentru cateva cuvinte 🙂

The Machine!

Primul meu job notabil, mai de om serios asa, a fost intr-o multi-nationala (o multi-multi-nationala). N-am cazut pe spate cand am intrat intr-o cladire inalta, construita din beton si geamuri, pavata cu mocheta, dotata cu bucatarii, frigidere, ceaiuri de toate soritimentele si diverse sucuri la discretie. Nu mi-e firea sau poate, avand o copilarie si adolescenta lipsite de griji, nu ma las usor impresionata. Tin minte ca totul mi se parea impersonal si rece. Era ca o vacanta de vara ultra birocratizata. Ce-i drept, era jobul anost uneori si amuzant pe alocuri, erau colegii, toti tineri si entuziasi, si managerii. Oh, managerii… Managerii in multinationala sunt, cum sa va zic (cel putin din punctual meu de vedere), numai lapte si miere. Cred ca toti si-au dorit candva sa practice psihologia sau de ce nu, pedagogia, pentru ca mie mi-au parut mereu cei mai impaciuitori oameni: serviabili, amabili, cu un zambet atarnat pe fata, facand mai tot timpul pe educatoarele, pentru angajatii ce uneori se cearta ca la usa cortului. Nu despre asta vreau sa va vorbesc!

Cel mai mult ma frapase insa faptul ca, existam intr-o birocratie de neconceput. Era la mintea cocosului, ca atunci cand mi se strica vreo unealta tehnologizata, trebuia sa fac cerere “internetica” in India, ca un nene de la IT sa se coboare doua etaje mai jos si sa mi-o rezolve. Amuzant nu?! Mai mult, totul trebuia sa-ti dramuiesti singur. Gen: daca te mutai cu biroul doi pasi mai incolo, iti cablai singur totul la loc (calculator, telefon), iti setai singur tot ce tinea de partea tehnologica (pentru mine un calvar). Nu mai detaliez in continuare ca totul era mega/ultra tehnologizat, procesat si monitorizat de diverse aparate montate in diverse locatii, care, daca ma intrebati la vremea respectiva puteam sa jur ca-ti dau si marimea de la pantofi a fiecarui angajat.

Mergand inainte, am ajuns la business-ul de familie (sau, de prieteni). Birou micut, cu patronii omni-prezenti. Nimic automatizat! Liniste si pace, IT-st la discretie, sucuri in continuare. Spre norocul sau nesansa mea, n-am sa-mi dau seama neam, acolo era o organizare dumnezeiasca (manuala). Totul frumos indosariat, rafturi si raftulete, dosare si dosarele, registre si registrele. Ma dispera enorm ca mai mult timp petreceam organizand decat muncind. Ce-i drept, printre mii de acte, totul era la o aruncatura de bat. Totul fiind atat de indosariat, era aproape imposibil sa pierzi un act sau sa nu-l gasesti in 2 minute.

Intr-o alta ordine de idei, si alta afacere de familie, m-am reprofilat pe alta clientela, unde am dat de debandada completa. In prima saptamana jubilam. Nimic tehnologizat, nimic automatizat, nimic indosariat. Mormane peste mormane, flux de informatie ca la telefonul fara fir, ierarhie bine structurata: doi patroni; un sef (management); un sef mai mic –moi- (middle management); un sub-altern (pretenara mea). Mi-e greu sa-mi explic cum am supravietuit. Ce-i drept, e absolut imposibil sa fi cronometrat in haos, verificat in debandada, dar asta nu inseamna decat ca totul poate fi pus la indoiala.

Filele timpului s-au scurs si am ajuns la job-ul vietii mele: un start-up promitator! Eu eram al doilea om din firma. La propriu, am fost al doilea angajat dupa Directorul General. Mana lui dreapta! Cred ca eram chiar amandoua uneori! Dar era fantastic. Cand ai un start-up in maini, e ca si cum ai creste un copil docil, care se lasa modelat usor, asta pana cand ajunge la varsta adolescentei. La inceput totul e simplu, e nou, e galopant si dinamic. Daca ai niscaiva creier si o persoana care sa te aprecieze, ai toti caii de la caruta in mana. Ai putere de decizie, ierarhia e un non-sens. Fluxul de informatie e frenetic si se transfera cu rapiditatea luminii, la fel se si schimba. Cand ajungi intr-o panta liniara, lucrurile trebuie sa se aseze intr-un fel. Acolo am intervenit eu cu bune intentii. Recunosc ca in frenezia momentului am suflecat manecile de la camasa si-am facut o arhiva de toata frumusetea, m-am straduit sa arhivez chiar si electronic pe cat s-a putut, am inventat formulare, am inventat proceduri, am citit mai tot ce prindeam despre mediul corporatist si cultura organizationala (ca sa vezi). Cand cresti de la 2 angajati la vreo 300 intr-un an, fluxul de informatie devine anevoios, maculatura este absolut necesara… (ca sa vezi 2).

M-am intors in multinationala… Acum o privesc cu alti ochi! Nu cad pe spate in fata usii rotative de la intrare si nici nu ma las vrajita de cele 6 filtre de cafea (unul dintre care continand cafea decofeinizata). Poate datorita varstei, poate datorita lipsei de impresii inutile pe care nu mi le dau.

Totusi, n-am cum sa nu ma las fascinata de birocratie, n-am cum sa nu cad pe spate cand realizez cat de automatizata poate fi ea si n-am cum sa nu constientizez ca fara de aceasta automatizare, intr-un astfel de colos ar fi un haos. Am o anumita amaraciune in privire, cand realizez ca factorul uman este aproape inutil, ca o mana de oameni sunt suficienti pentru a gandi ceea ce o masina (sub numele ei generic), poate pune in aplicare la nivel macro, inlocuind poate sute de mii de minti. N-ai cum sa ramai imun, n-ai cum sa nu te apleci in fata colosului si sa nu scandezi, cand in sinea ta realizezi ca alt fel aceasta globalizare a comertului, a pietei muncii ar fi absolut imposibila.

Ma uimeste uneori cand privesc in urma si-mi dau seama cat de variata este experienta mea, atat pe plan personal cat si pe plan profesional. Imi dau seama cat de multe lucruri se leaga intre ele ca intr-o tesatura de paianjen, ca fiecare experienta in parte a mai cladit ceva, fara de care n-as fi ajuns sa inteleg mai nimic. N-am cum sa nu ma intreb cat de multe mai sunt inca ascunse si nedescoperite. Fara lipsa de modestie, ma incanta sansa vietii de-a avea oportunitatea sa palpez atat de multe aspecte si laturi ale ei. Ma iei de colo si ma pui dincolo si ma adaptez, de la o tara la alta, de la o limba la alta, de la o casa la alta…

Ma simt uneori ca un trubadur. M-am adaptat cu “masina”, singurul lucru cu care n-am sa ma adaptez nicicand pe deplin (poate din alegere, poate din destin), este insasi natura umana.

Bucuria de a fi muritor!

Ia faceti voi un exercitiu de imaginatie: cum ar fi sa fim nemuritori?! Plecam de la premisa ca, nemuritori fiind, imbatranim si mult mai lent, mult mai lent… Sau, poate chiar deloc! Sa zicem ca ne blocam la o varsta frumoasa. Care v-a placut? Hai sa zicem ca aleg eu, caci eu sunt initiatorul exercitiului. Mie mi-a placut la 25, eram pe val.

Deci, dau toate premisele favorabile, las de la mine… Doar eu sunt creatorul!

Ai o viata interminabila, ai frumoasa varsta de 25 de ani, esti frumoasa/viril, in puterea varstei cum s-ar zice; ai impresii despre viata si despre tine; totul este la picioarele tale, pentru ca ai impresia ca le stii pe toate si toate-ti stau la dispozitie, la un pas de a fi cucerite; tot ce trebuie sa faci este sa te afirmi.

Pai ia imaginati-va voi, cum ar fi sa pleci la munca de dimineata si sa vii seara pe la 7, 8, poate 9, cam asa vre-o suta de ani, doua sute… Nu e realist? Eu zic ca da! Adica sincer, tu trebuie sa te afirmi!

Mai mult, dupa vre-o cateva zeci de ani, ti se pune pata ca vrei o nevasta: e frumoasa, cuceritoare, tandra, zglobie, pan-o treci pragul. Dupa, ramai blocat vreo 3-4 sute de ani cu o mancatoare de ficati. Cum ar fi sa te toace la creieri ca inca nu te-ai afirmat?! Dragostea doar, o stim cu totii, dureaza 3 ani!

Poti sa faci copii! Copiii sunt mirajul vietii, te-ntregesc asa, cum sa zic… pe de-a-ntregul! Tam ne-sam apare unul mic: e dragalas nevoie mare, te tine de manuta, iti zambeste, face febra! Intri-n fibrilatii. Adica da, sunteti nemuritori, da n-ar fi chiar fain sa-si petreaca o eternitate cu-n pitic pe creier ca tu n-ai fost in stare sa-i scazi febra nu?!

Tu inca nu te-ai afirmat! Au trecut cam 500 de ani! Nevasta-ta s-a cam plictisit sa tot astepte sa te afirmi, unde mai pui ca s-a cam delasat. Imoretele, imortele, da se mai prafuiesc si alea la un moment dat!

Fii-tu e pe la vreo 500+, varsta adolescentei…

Tu te-ai plicitisit deja de sute de ani de bere (bere blonda, bere neagra, bere cu lamaie, bere cu merisor…), filme proaste (Stalone si Arnold sunt pe val, fac un “Come Back” fenomenal la implinirea frumoasei varste de 4500 de ani), meciuri nereusite, femei usoare, prieteni de ocazie, cluburi cu aceleasi fite… Unde mai pui ca afirmarea ta e pusa undeva deoparte…. pentru fiul primarului (ca doar e tanar, are studii pe Marte si vorbeste Clingoniana, opereaza unde laser…)

Mai ai de trait cam o eternitate! N-ai obosit?!

Deci, cam cu ar fi nemuritor?

Pe de alta parte, mi-e frica de moarte ca de dracu’! Poate pentru ca stiu ca el m-asteapta, Dracul! Dumnezeu nu mai are de mult rabdare cu noi…

Vecina de la 3!

Parca era un cantec in genul asta nu? Nu stiu…

Cert e ca pe vecina de la 3 am inundat-o prima oara cam acum vreo 8 ani. Da, nasol! N-a fost vina noastra… s-a spart o teava. Damage-ul la noi a fost mult mai mare (vorba lu’ ala de mi-a busit Renault-ul cu Qashqai-ul lui, acum vreo 4 ani).

La ceva ani distanta, pe cand mama facea curatenia asidua de primavara si muta vanjos canapeaua, vecina de la 3 a crezut ca daramam blocul. Speriata ca probabil majoritatea creaturilor de varsta ei, a venit fuguta sus pe scari si a sunat insistent. Mama, de felul ei monstruos de amabila cu vecinii, i-a replicat taios: “Cucoana, esti matale cam sperioasa!” S-a intos madame coplesita de emotii nedorite in sanctuarul sau. Si nu degeaba zic “sanctuar”… caci eu am fost acolo! Am vazut! Am mirosit covoare groase de lana, din perete in perete, tablouri si tablouase atarnate peste straturi groase de tapet, colivii cu te miri ce aratari cantatoare, candelabre si veioze, mese si masute, vorba lui Minulescu: “Stofe vechi, o mandolină, Un Cézanne şi doi Gauguin, Patru măşti de bronz: Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin, O sofa arabă, două vechi icoane bizantine, Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane Japoneze, trei foteluri cu inscripţii musulmane, “Fleurs du mal” legate-n piele de Cordova, Şi pe pian: Charles Baudelaire şi-alături Villiers de l’Isle-Adam…”… numai astea mai lipseau de-acolo.

Fie!

Pe vremea cand am ajuns si la mareata renovare, a noastra, s-a trezit vecina de la 3! Era deranjata (intre orele de deranj premise) evident deranjata de calorifere noi, gresie, termopane, ce sa mai…  vecina a fost roasa pe dinauntru si s-a revoltat. A venit la usa si a dat, din nenorocul ei, peste Gladiatorul ce muncea asiduu pentru cuibusorul lui… Uimit, i-a promis c-o baga-n debara! (el mai in gluma, ea luand-o mai in serios…) Vecina de la 3 n-are umor, va zic!

Vecina n-a mai revenit… s-a plans in stanga, s-a plansn in dreapta, la administrator… N-a fost chip sa iasa-n-vingatoare. Toata lumea a tinut cu noi!

Eu mereu am salutat-o (chiar daca am ramas fara raspuns), am zambit, am facut tot in fel si chip sa sterg impresia prost lasata, din umor, din neglijenta… N-a fost chip!

Iata ca veni si-a doua inundatie… not my bad… Am spart, am tras, am scos, am smuls si-ntr-un final am schimbat toate tevile din baie. Curgea din-nou… S-a dovedit a fi de la colana blocului, deci cum spuneam, not my bad… I-am oferit s-o ajutam, sa zugravim, sa-i renovam tavanul… vecina de la 3 a replicat taios: “Aveti program de inundatie?!

Vecina de la 3 s-a plans la toti, a facut mutre, ma priveste imbufnata cand ma vede, ma dispretuieste si-si da televizorul tare cand fie-miu e pus pe ture cu basculele. Ma seaca tare cel mai rau la ea, ca n-a-ncercat sa vada cine suntem, ca n-a observat macar ca ne-am oferit de 3 ori sa-i zugravim baia, sa-i desfundam coloana, ca n-a vazut c-o salutam chiar daca ea trece nepasatoare… vecina de la 3 sta in sanctuarul ei si nu aude, nu vede, dar vorbeste.

Sa nu uit pe final, am indundat-o pe vecina de la 3, v-am zis? Acum o luna! Sâc!

Lumea e frumoasa si rea!

Lumea e frustrata si vesela; lumea e invidioasa si plina de admiratie; lumea e sictirita si entuziasta; lumea e proasta si intelectuala; lumea e fantezista si seaca; lumea e insorita si ploua-n ea cu galeata; lumea tropaie, scuipa, falseaza si totusi, lumea e tandra, gingasa, moale; “lumea te ridica, lumea te coboara”.

Lumea te priveste si te ignora; lumea te omagiaza si te uita; lumea te educa si te sistematizeaza; lumea te idolatrizeaza si te stigmatizeaza; lumea-ti zambeste si se-n-neaca; lumea te priveste si te judeca.

Lumea te iubeste; lumea te fascineaza; lumea te intregeste; lumea te intareste; lumea te mentine alert; lumea te ghideaza; lumea te uimeste; lumea te distreaza; lumea te acompaniaza…

Lumea este diversa, pe cine lasi sa alcatuiasca Lumea Ta?

De ce plang femeile?!

Recent tot vad diverse postari feministe pe FaceBook (dragul meu viciu cu nr. 2, ce-i drept mai putin nociv decat cel cu nr. 1). Revenind la postari… E vorba de o propaganda gen aceeasi Marie dar cu alta palarie, despre numeroasele motive pentru care plang femeile. Motivele derivand evident din calitatile nenumarate pe care o femeie le poseda – de obicei de la Dumnezeu – cum ar fi: durerile facerii, corvoada cresterii proncilor, suferinta de a fii sau a nu fi resprinsa de propriile progenituri; evident apare si subiectul cheie – frustrarile in dragoste, femeia fiind perpetuu neinteleasa de mascul; ranita de mascul, abuzata mental de mascul…– ati inteles. Mesajul se continua cu ideea ca, sau cred ca doar o parte dintre ele (sa nu generalizez aiurea), femeia a primit lacrimi de la cel de sus, pentru a refula/femeia are dreptul de a plange pentru ca suporta toate greutatile pamantului pe umerii ei firavi.

Wake upppppppppppp!

De ce plange femeia?

Femeia plange pentru ca este sensibila, la fel ca si barbatii; femeia plange pentru ca este obosita si stresata, la fel ca si barbatii; femeia plange pentru ca sufera din amor/inima ranita/dragoste ne-mplinita, la fel ca si … barbatii; femeia plange pentru ca uneori se simte extrem de neajutorata, la fel ca si… (ati ghicit!) barbatii; femeia plange pentru ca asa refuleaza ea intr-un mod diplomat si non-violent, la fel ca si….. (repetati cu voce tare) BARBATII!

De ce plange femeia? Pentru ca ii este permis!

La fel ca si barbatii, femeia este om. Poate mai corect pus in context “Barbatul este om, la fel ca si femeia!” Barbatul, la fel ca si femeia, poate fi sensibil, stresat, neajutorat, singur, ranit. Barbatul, la fel ca si femeia, indura suferinte si greutati, poate nu similare, dar pana la urma de aceeasi natura sau poate chiar de mai mare amploare (nu neaparat)!

De ce nu prea plang barbatii? Pentru ca li s-a zis de mici ca: “Barbatii/baietii mari, nu plang!”.

Asa ca dragelor din lumea intreaga, inainte de a mai distribui mesaje gen: “Femeia plange pentru ca e oropsita…blah blah”, hai sa ne educam intai baietii sa-si respecte si asculte sentimentele, chiar daca asta inseamna ca, vorba cantecului “Si barbatii plang, cate-odata”. Poate asa n-ar mai fi nevoie sa planga atatea femei pe FaceBook!