Auto-indulgenta!

Ce m-a adus in seara asta la subiectul mai sus exprimat, a fost intalnirea cu o amica care, mama la fel ca si mine a facut recent niste cursuri de coafor si mai mult, imi povestea ca obisnuieste sa faca Tae-Bo seara, in propriul ei apartament. Apoi, m-am scufundat in lecturarea lui Andrei Plesu (noua mea obsesie).

Asa am ajuns cu gandul la auto-indulgenta. Asa ma vad eu pe mine. Sunt deosebit de indulgenta cu  propria-mi persoana  si cred ca asa am fost mereu. Ce-i drept, cinica in general cu restul, tind sa fiu destul de indulgenta si cu cei foarte apropiati mie, dar si cu cei pe care chimic, ii gasesc agreabili sau placuti.

Cred ca pentru altii as putea arata ca un tablou de Monet: o imbinare coloristica placuta la privit din departare, dar de aproape totul pare cam neclar. E adevarat ca vorbesc doua limbi straine dar pentru asta eu n-am nici un merit. Una o stiu, caci am avut norocul sa am parinti oarecum vizionari care mi-au pus meditator la limba engleza inca din frageda pruncie, iar cea de-a doua limba a venit de la sine, emigrand cu familia intr-o tara straina, deci continuandu-mi studiile acolo. Intelectul meu, pe care daca mi-e permis, il consider mediocru +, nu este defel vreun merit personal, se datoreaza pur si simplu unei combinatii genetice reusite. Aspectul meu cu 5 ani mai tanar, se datoreaza de asemenea unei linii ereditare cu o sansa la un ten necreponat.

Deci, mai nimic din ce as numi atuuri personale, nu mi se datoreaza mie. N-am fost niciodata prea studioasa, n-am avut pasiuni de durata, iar fiecare obsesie pe care o dezvolt este ca un foc de paie.

Stau si ma intreb de unde atata auto-indulgenta?! Tin minte ca atunci cand eram mica si luam cate-o nota proasta, ma stresa intoarcerea acasa la sanul mamei, care ma vedea maturand scarile la fiecare 7 din catalog. Singurul lucru care mi-l fredonam in minte era: “Irina, nu e prima nota proasta si cu siguranta nici ultima! Ce atata stres?!” Auto-indulgenta!

Am fost si sunt pe stilul: “Ce poti face astazi, lasa pe maine, ca poate poimaine nu mai e nevoie!” (a, si credeti-ma, chiar asa si e).

Nu iau viata in serios, dar am impresia ca ea insista sa ma ia uneori. Ma aflu bombanind non-stop, criticand, disecand si gasind vinovati pentru propriile mele nefericiri minore si sporadice.

Citindu-l pe Plesu, ma cutremur de lipsa mea de cultura; auzind persoane povestind despre incusiunea lor diurna si matinala la sala, mi-amintesc ca n-am mai alergat 100 de metri probabil, cam de pe vremea cand eram intr-a cincea si participam la concursuri de atletism (Doamne, cred ca n-as alerga nici platita, mai ales la ora 7 dimineata!!!)

Eu la sport aveam scutire tacita pentru ca practicam Yoga cu profa din liceu; in excursiile cu plimbari kilometrice organizate de scoala, nu stiu cum se facea de ma apuca o durere subita si ramaneam in autobuz sa contemplez; tin minte ca-n armata la ora 5 dimineata se dadea scularea si nebunele din jurul meu dadeau cu spor din matura in timp ce eu mi-acopeream capul cu perna.

Am reusit sa trec prin toate cu o auto-indulgenta de neconceput. Si-mi merge destul de bine si asa (Auto-indulgenta!).

Oare e chiar asa de nasol?!

P.S. Recunosc ca pentru aceasta postare mi-am depasit zona de confort si am folosit dex-ul online pentru cateva cuvinte 🙂

Advertisements

4 thoughts on “Auto-indulgenta!

  1. Irina draga…pentru sinceritate ai un 10 de la mine!
    Dar realitatea e ca mai bine sa fi indulgent TU cu tine si sa te simti OK , si sa ai si rezultatele pe care le ai, decat sa fi permanent nemultumita de tine insati si viata praf…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s