Vrei sa te mariti cu mine?

De vreo doua luni incoace, se izbesc de mine tot felul de discutii despre cereri in casatorie, care mai de care. De exemplu: “Cutareasca l-a cerut pe cutarescu, auzi la ea, sa ceara un barbat in casatorie!” Altii discuta despre modalitati de cerere in casatorie, altii despre cum asteapta cereri in casatorie; despre momente oportune de a cere in casatorie, ba chiar am auzit un tip care vrea el sa fie cerut in casatorie.

Incerc sa ma mentin indiferenta si sa ma aventurez cat mai putin in exprimarea opiniei personale. Poate ca nu vreau sa ma angrenez, poate ca nu am chef sa combat, poate ca sincer sunt discutii care uneori ma lasa rece. Gura lumii spune multe. Insa, ce nu inteleg, maritata de 6 ani, este cum e treaba asta cu cerutul in casatorie.

Ipotetic sa spunem ca as fi fost ceruta, de ce as fi fost surprinsa? Real vorbind daca am ajuns in acel punct in care partenerul m-ar fi cerut, se presupune (sau asa presupun eu), ca am fi avut un grad de intimidate si prietenie atat de profund, incat n-as fi fost surprinsa. Mai presupun si ca, mi s-ar fi parut ceva complet fortat si deplasat de contextul realitatii noastre ca si cuplu care, ajuns intr-un asemenea grad de intimitate, nu ar fi avut nevoie de astfel de momente atat de diplomate/regizate si ritualice. Un cuplu ajuns acolo, in momentul in care se simte atat de unit incat si-ar dori sa-si petreaca viata impreuna, presupun (tot eu) ca au discutat de nenumarate ori deja despre: cati copii vor, cum o sa arate casa lor, cum isi inchipiuie nunta ideala, cum vad viata la batranete, cu mult inainte sa apara aceasta cerere in casatorie, care din punctul meu de vedere e doar o chestiune de conformare sociala.

Din orice punct de vedere as privi-o, tot nu inteleg. S-o luam logic:

  1. Din punct de vedere al emanciparii femeilor sau al egalitatii dintre sexe- nu inteleg de ce in opinia publica e ceva ciudat ca, cutareasca l-a cerut pe cutarescul. Avand in vedere ca partenerii sunt egali in fata legii, cat si din punct de vedere social (ceea ce tindem sa credem nu?), nu vad de ce ar fi atat de aiuristic ca o femeie sa ceara un barbat de sot.
  2. Din punct de vedere practic- nu vad de ce o femeie ar trebui sa depinda de dorinta lui de a se casatori, de ce trebuie sa astepte ea, pana  cand isi ia el inima in dinti, sau un bonus gras (evident pentru cumpararea unui inel frumusel), sau chiar sa astepte ea ca el sa-si dea seama ca ea isi doreste sa se marite. De ce n-ar hotara ea momentul pentru a-i spune frumosului Adonis ca-si doreste casa, masa, plozi si tot tacamul?! De ce nu si-ar lua destinul in maini, decat sa astept Adonisul s-o lase eventual cu ochii-n soare si cu sapte riduri pe frunte?!
  3. Din punct de vedere estetic- Daca tot am adus vorba de inel, nu inteleg cum eu ca femeie as putea sa port o viata de om, un inel ales de un el. Sunt rari acei “ei” care ar sti sa aleaga un inel purtabil, dapai sa-l mai porti si toata viata…

Deci, asadar si prin urmare, m-am racorit, mi-am exprimat opinia liber, numai pentru cei ce vor sa citeasca.

Cred cu ardoare ca doi oameni care se iubesc si care au o relatie atat de profunda incat sa faca o casnicie sa mearga, asa vreo 60 de ani, n-au nevoie de ritualuri, n-au nevoie de cereri (fie ele din orice parte a cuplului) si mai mult, cred ca este de la sine inteles, atunci cand se privesc in ochi, ca-si doresc eternitatea impreuna. Cel putin asa a fost pentru noi!

Asta este viata mea!

Cel mai tare sfat pe care cred ca l-am primit vreodata, suna cam asa: “Atunci cand rezultatul nu este pe masura asteptarilor, nu da vina pe altii sau pe imprejurari! Nu te vei perfectiona niciodata asa! Uita-te in adancul tau si incearca sa intelegi ce ai fi putut face tu mai bine, ca data viitoare rezultatul sa fie mai bun!” Asta ne spunea mereu Sonia, diriga mea din liceu, atunci cand nu eram multumiti de notele pe care le primeam si intram in defensiva motivandu-ne in fel si chip.

Pe vremea aia, oricat de mult o admiram pe Sonia, care pentru mine era intruchiparea femeii perfecte (pedagog, psiholog, sotie, mama a doi copii si bunica), nu cred ca intelegeam pe deplin ce incerca ea sa ne invete. Abia mult mai tarziu am realizat ce inseamnau cu adevarat vorbele Soniei.

In general natura umana are tendinta de auto-conservare si toti suntem afectati (spre norocul nostru), de spiritul de supravietuire. Insa, datorita acestora uneori tindem sa intram in defensiva atunci cand suntem atacati, tindem sa ne motivam in fata eu-lui personal, propriul nostru“esec”. Si tocmai de aceea, la o anumita varsta, majoritatea dintre noi incetam sa progresam, ci intram intr-un regres lent, alimentat de frustrare si comoditate.

Tindem sa ne cufundam in propriile suferinte minore sau majore si sa acuzam diverse situatii sau diverse personaje pentru nefericirea noastra temporara. Si toata aceasta tevatura pe care o facem pe merginea intamplarii x sau y, suferintei produse din cauza unuia sau alteia, ne consuma incet incet toata energia si timpul.

De ce n-am folosi energia in mod benefic? Reparand raul produs, motivandu-ne sa trecem peste si sa facem fata celor intamplate? De ce n-am allege sa ne folosim timpul inteligent, focusandu-ne pe ce este cu adevarat important? Pe Progres!

Solutia  e simpla si stiu ca n-o inventez eu acum, dar ma simt in masura sa v-o reamintesc: Schimba ceea ce nu-ti place, accepta ceea ce nu poti schimba! E viata ta, tu esti atat actorul principal cat si regizor!

Citind in cafea…

Zilele trecute ma aflam prin mall, dupa o incursiune cinematografica cu progenitura mea 🙂 si Gladiatorul.

Si pentru ca aveam pofta de-o cafea m-am oprit la Starbucks. Ca sa va fac un preludiu, de 3 ani jumate incoace, nu frecventez nici cafenele, nici baruri, nici cluburi, avand in vedere ca-mi dedic mai tot timpul muncii si odorului meu nepretuit (fara regret). Dar, in tot timpul asta, am ajuns ca mama mea: habar n-am ce meniu au la starbucks, cum se numeste meniul principal de la Mc, sau alte asemenea maruntisuri care in adolescent mi s-ar fi parut absoult evidente.

Asa ca intru la Starbucks si ma chinui sa deslusesc din meniul alambicat si notat pe toti peretii, ce fel de cafea doresc. Ajung la casa evident, absolut nelamurita. Ma adresez amuzata chelneritei/casierei (habar n-am cum se numesc omuletii aia de fac cafea pe-acolo) si-i spun: “Habar n-am ce vreau! Adica…. Stiu ce vreau dar nu stiu cum se numeste! Vreau o cafea rece, fara alte arome, sa fie cu lapte gras si cu toate ca o vreau rece, nu vreau sa aiba fulgi dinaia de gheata! Aaaa… si vreau cam 250 ml! Merci…”

Foarte draguta si amabila domnisoara, imi zambeste si-mi incadreaza cafeaua mult dorita intr-o categorie Starbucks, strigandu-i colegului de alaturi: “Frapu… (nu mai stiu cum)”.

Concluzia zilei: Pe masura ce imbatranesc stiu exact ce vreau dar nu stiu cum ii zice. Daca eram pusa acum 10-15 ani in fata acelui meniu minunat Starbucksian, probabil ca m-as fi entuziasmat la gasirea atator sortimente de cafea cu 3-4 tipologii de lapte si mult mai multe arome. Probabil as fi facut un maraton de cafea intr-o luna de zile si le-as fi incercat pe toate, ajungand sa cunosc meniul pana la ultima virgula. Acum…. acum imi doresc doar o cafea rece, cu lapte integral, fara gusturi si evident fara fulgi de gheata! Cu cat imbatranim suntem mai putin deschisi la lucruri noi (asta ar fi o abordare negativa)…. Eu, alegand abordarea pozitiva zic: “Cu cat imbatranim cu atat mai mult ne cunoastem pe noi insine, stiind exact ce ne dorim, fie ca acest lucru s-a inventant sau nu… fie ca-l recunoastem pe-un meniu de Starbacks sau nu!