O lectie de viata!

Cred ca am povestit prin viu grai intamplarea astea de vreo cateva zeci de ori. Tocmai pentru ca recent am povestit-o inca unei persoane si tocmai pentru ca la diferenta de 2 zile in timpul unei plimbari prin magazine mi-am reamintit-o mie insumi, m-am hotarat sa o imortalizez in cateva randuri, negru pe alb.

Pe vremea cand terminam generala si asteptam cu nerabdare primul an de liceu, imi teseam fantezii despre prima zi la liceu. In imaginatiile mele multiple se tot perinda un rucsac superb (sa mentionez ca era de firma si nici tocmai ieftin). Intr-un final mi-am luat inima in dinti si l-am rugat pe tata sa mi-l cumpere. Mare mi-a fost dezamagirea cand m-am trezit cu un categoric NU. “De ce ai nevoie de rucsac nou? Ti-ai luat rucsac anul trecut si inca este foarte bun!!!” Ce-I drept e drept, aveam un rucsac pe care mi-l luasem cu un an in urma si era intr-o stare perfecta. Am incercat in zadar sa-l conving pe tata, ca am real “nevoie” de acel rucsac, ca fara el nu-mi voi face prieteni la liceu, ca nu voi fi acceptata pe plan social si tot asa. Uimit probabil de mentalitatea mea la acea vreme, care tind sa cred ca este specifica multor adolescenti cu un nivel de trai mediu/mediu+ (si trist observ ca la unii predomina mai toata viata), a finalizat discutia spunand: “Du-te la liceu si straduieste-te sa-ti faci prieteni, fara rucsac, pur si simplu prin felul tau de a fi!

Irelevant de mentionat ca a trecut primul an de liceu, in care surprinzator am supravietuit fara acel rucsac, mi-am facut prieteni, ba chiar uitasem de pasiunea mea pentru un sac de panza de cu un an in urma. Trecand la brat cu tata prin acelasi magazin de genti si observand rucsacul cu pricina, tata m-a intrebat daca mi-am facut prieteni in primul an de liceu. Confuza, i-am replicat ca da! Atunci mi-a zis ca daca inca imi mai doresc acel rucsac, este dispus acum sa mi-l cumpere. Am inteles atunci ca imi daduse o lectie de viata, ca incerca sa ma invete sa am incredere in propriile puteri, abilitati si calitati, incurajandu-ma sa-mi fac prieteni prin mine insami si nu prin obiectele pe care le afisam.

Zilele trecute treceam prin mall si m-am poticnit in fata unei vitrine a unui magazin renumit de genti. Mi se intampla adesea sa le privesc gentile: frumoase, calitative, care afiseaza un pret ce-ar putea hrani o familie numeroasa timp de-o saptamana. Mi-am amintit de povestea rucsacului si am realizat ca mare parte din dorinta de a achizitiona o astfel de geanta vine din nevoia de a afisa ceva in exterior.

Cred ca majoritatea obiectelor pe care oamenii le achizitioneaza sunt menite sa-i faca sa se simta intr-un fel anume, sa le dea o valoare fata de ei sau fata de societate, iar marketingul si publicitatea exploateaza din plin acest viciu (pana la urma e vorba de un viciu- vanitatea-).

Advertisements

Ingamfatul!

Ingamfatul a plecat! Sau, am plecat eu.

Ingamfatul ma intampina zi de zi cu privirea lui sufocanta si a-tot-stiutoare. Ma invita la o ceasca de ceai, in biroul lui grav micsorat in urma neputinetei lui de a tine piept prostiei lor.

Ma privea seducator si incerca sa ma descoasa. Fir cu fir nu reusea. Asa de prost si de buchisit am fost cusuta de viata, ca nu ma descosi deloc deloc. Cel mai mare compliment pe care l-am primit vreodata a fost de la Gladiator, cum ca as fi imposibil de manipulat.

Asta-l omora pe ingamfat, ca nu stia cum si in ce fel si chip sa ma descoasa, ca sa ma manipuleze. Catar cum sunt, si asta e un mare defect va zic, nu ma las usor intoarsa de pe partea pe care-mi place mie sa creasca iarba mea.

Nici n-avea motive de manipulare, eu eram un neica nimeni, cum am spus mereu, o furnica intr-un sistem denaturat. Dar stiti voi filmul ala de Woddy Alen (ador filmele lui…) “Bugs”? Eu eram furnica aia, care pune la indoiala sistemul…

Era mai degraba cred, un fel de pasiune proprie. Cu cat firul meu cataristic se innoda mai mult in incercarea lui de descoasere, cu atat se straduia mai tare. Imi prezenta ingamfarea lui si motivele sale de ingamfare: ”Cum ca, are fes de pasa…, camasa aurita…, ce frumos ii sade cravat si vesta…” si cate si mai cate, cum ar fi de exemplu: o sotie, dar ce folos?! Sotiile sunt demodate, ba mai mult: invechite, ruginite, macinate de timp si de sugari nesatui. Inima lui palpa tanar, chiar daca el era un soi de Fred Aster timpuriu. Mintea lui era agera si neprihanita, doritor sa modeleze impresii, sa schimbe mentalitati, sa cucereasca teritorii deja cucerite de Gladiatori umili, tineri, sinceri, profunzi intr-ale vietii versuri.

Mi-a smuls promisiunea revederii, amuzandu-ma pe seama faptului ca va uita ochii care nu se vad, plecand fara sa privesc inapoi, cosandu-mi strans si ultimul nasture de la camasa…

Visand in culori!

De cand ma stiu am visat. Am visat mereu frumos si in culori. Am citit ca e destul de rara chestia asta sa visezi in culori, sau mai degraba cred ca am citit faptul ca toti visam in culori dar ca retinem visele in alb si negru.

Tin minte ca la un moment dat am fost cu mama la o clinica care studia organismal prin niste unde electro…pupu (habar n-am), mi s-a parut o ineptie si nu despre asta e vorba, ci despre faptul ca la un moment dat, parte din consultatie era intrebarea: “Daca visati, ce anume visati?” Raspunsul meu a venit destul de rapid si sigur: “Visez lucruri frumoase, am vise de implinire!

Raspunsul meu o bulversase pe mama si tin minte ca m-a intrebat cum de am vise despre implinire. Intrebarea mamei m-a bulversat pe mine, pentru ca eu eram convinsa ca toata lumea viseaza exact la fel ca mine. Si probabil ca mult timp am crezut ca multa lume vede ce vad si eu, ca multa lume gandeste ce gandesc si eu, ca simte tot ce simt si eu.

Visele astea ale mele cred acum, ca au fost mereu un light motiv al integritatii mele emotionale, un fel de integritate psihologica sanatoasa. E superb sa visezi in culori, e superb sa visezi lucruri frumoase despre cum vei face x sau y lucru, despre cum tot ce nu-ti iese neaparat in viata reala, iti iese cu siguranta in vis. Tin minte chiar ca atunci cand eram adolescenta, m-am hotarat la un moment dat ca vreau sa visez diverse lucruri si m-am motivat sa visez ce vreau. Ma gandeam ca in mare, ne traim aproape jumatate din timp in realitate (trezi) si aproape jumatate intr-o lume imaginara (in vis, dormind). Stimulandu-ma sa visez ce vreau, imi depanam sirul imaginarului inainte de a adormi, in timp ce stateam intinsa in pat asteptand sa adorm. In mare parte din timp functiona, chiar daca evident firul visului devia uneori de la imaginatie, dar traiectoria ramanea destul de constanta pe o panta optimista, frumoasa si colorata.

Trist dar adevarat, acum ceva ani am inceput sa visez alb negru, sau cel putin asa am inceput sa-mi retin visele. Apoi incet, incet, am ajuns sa visez lucruri din ce in ce mai bulversante, mai pesimiste chiar fataliste. Am incercat sa ignor visele si sa ma rezum la traiul in realitate. Ma maturizasem! Cu timpul au disparut total. Visele… S-au dus ca si cand nu fusesera nicicand.

Poate parea copilaros, amuzant, dar din punctul meu de vedere faptul ca visele mele au stat in loc a fost unul dintre cele mai triste lucruri care mi s-a intamplat…

Am luptat mult cu mine, in sinea mea. Am exersat tot ce exersam in adolescenta si intr-un sfarsit… visez din nou in culori, vise frumoase. Pasul pana la a visa iar ceea ce vreau, e unul infim cu siguranta!

Contrar a ceea ce aud in jurul meu, pierderea naivitatii copilariei nu ar trebui sa se piarda odata cu maturitatea! Oricat de mult te-ar responsabiliza varsat, viata, mediul inconjurator, barierele mentale ni le impunem singuri…. sau putem sa, Nu!

Un an de terapie prin scris!

Pe 31 Iulie 2012, a aparut prima postare pe visatoaredebucuresti.wordpress.com! A trecut un an, un an si un pic. Pe 31 Iulie 2013, n-am avut cum sa nu-mi rezerv cateva minute si sa nu ma gandesc la faptul ca de un an de zile scriu public. Mi-am facut o mica recenzie, mi-am citit prima postare, am recitit unele ditre postarile mele preferate si am incercat sa-mi dau seama ce s-a schimbat intr-un an de zile de terapie prin scris.

Daca exista, si bat la pariu ca exista, oameni care s-au simtit la un moment dat la capatul puterilor, al rabdarii si al tolerantei si si-au vazut viitorul in sedinte lungi pe canapele de piele in cabinete sumbre de psihologi, acelor oameni le recomand macar un an de terapie prin scris.

Scrisul este din punctul meu de vedere, cea mai pacifista forma de eliberare, cea mai simpla modalitate de a-ti da seama singur ce gandesti cu adevarat. Atunci cand te asezi sa scri, fie c-o faci pe-o coala de hartie, sau in fata unui monitor, o vei face cursiv, o vei face din toata inima si nu te vei opri pana ce ultimul gand nu se va fi revarsat din tine. Cand vei reciti ce ai scris, iti va fi mult mai simplu sa intelegi cursul propriei gandiri.

Intr-un an de terapie prin scris mi-am expus aici multe dileme existentiale. La inceput ceva mai abundent, pe parcurs din ce in ce mai lejere, mai putine… Intr-un an de terapie prin scris multe s-au rezolvat. Au incetat sa existe? Nu vor inceta probabil niciodata pe deplin. Ar fi imposibil, absurd, ba chiar trist. N-am cum sa nu-mi pun periodic intrebarea: Cum am ajuns sa traiesc intr-o lume in care, la terasa din colt unde pranzim uneori, sa stea la cersit batranica cu cei mai blanzi si albastrii ochi pe care i-am vazut vreodata?! N-am sa incetez probabil nici sa ma intreb: De ce nu mai reparam lucruri stricate ca altadata?! Nici: De ce aud constant ametitoarele cuvinte: “Nu am timp!” spuse mai ales copiilor. Cu siguranta nu toate dilemele se rezolva, unele lucruri inca ma mai revolta, dar mare parte dintre ele s-au rezolvat. Cel putin, in capul meu.

Daca acum un an am pornit la drum usor deznadajduita, dar cu o vaga urma de speranta, am ajuns acum aici, cu inima plina de speranta si doar o vaga urma de deznadejde. Si asta preieteni, e o cale lunga pentru un om inarmat doar cu un condei.

Au existat multi cititori, au existat si cativa constanti, iar lor le multumesc, pentru ca daca n-ar fi existat acest public restrans, gandurile mele ar fi fost fara de adresa, simple ganduri de vistaoare fara vis. Au existat oameni care m-au incurajat, au existat oameni care au inteles! Au existat oameni care au pus la indoiala, au existat si cativa care au intrebat de ce ar scrie cineva fara sa fie retribuit sau gratificat! Retributia si gratificarea pot insa exista in multe feluri si ele au existat pentru mine pe deplin, intr-un simplu an de terapie prin scris!

Ce visez in continuare? Mai tot ce am visat si pana acum: ca poate exista a lume mai buna, ca poti trai frumos chiar daca unele lucruri nu-s in ton cu frumusetea pe care o cauti tu, ca poate exista in mine o peroana mai buna, ca pana la urma calea pacii interioare nu ti-o poate arata nimeni, trebuie sa o gasesti singur, prin perseverenta si tenacitate. Ce urmeaza? Urmeaza un an in care ma voi stradui sa lucrez la capitolul rabdare si toleranta (doua lucruri ce mi-au lipsit mare parte din viata) si incepand sa le cultiv usor, mi-am dat seama ca pana la urma nimic nu este imposibil.

Ceea ce nu te omoara, te face mai puternic!