Visand in culori!

De cand ma stiu am visat. Am visat mereu frumos si in culori. Am citit ca e destul de rara chestia asta sa visezi in culori, sau mai degraba cred ca am citit faptul ca toti visam in culori dar ca retinem visele in alb si negru.

Tin minte ca la un moment dat am fost cu mama la o clinica care studia organismal prin niste unde electro…pupu (habar n-am), mi s-a parut o ineptie si nu despre asta e vorba, ci despre faptul ca la un moment dat, parte din consultatie era intrebarea: “Daca visati, ce anume visati?” Raspunsul meu a venit destul de rapid si sigur: “Visez lucruri frumoase, am vise de implinire!

Raspunsul meu o bulversase pe mama si tin minte ca m-a intrebat cum de am vise despre implinire. Intrebarea mamei m-a bulversat pe mine, pentru ca eu eram convinsa ca toata lumea viseaza exact la fel ca mine. Si probabil ca mult timp am crezut ca multa lume vede ce vad si eu, ca multa lume gandeste ce gandesc si eu, ca simte tot ce simt si eu.

Visele astea ale mele cred acum, ca au fost mereu un light motiv al integritatii mele emotionale, un fel de integritate psihologica sanatoasa. E superb sa visezi in culori, e superb sa visezi lucruri frumoase despre cum vei face x sau y lucru, despre cum tot ce nu-ti iese neaparat in viata reala, iti iese cu siguranta in vis. Tin minte chiar ca atunci cand eram adolescenta, m-am hotarat la un moment dat ca vreau sa visez diverse lucruri si m-am motivat sa visez ce vreau. Ma gandeam ca in mare, ne traim aproape jumatate din timp in realitate (trezi) si aproape jumatate intr-o lume imaginara (in vis, dormind). Stimulandu-ma sa visez ce vreau, imi depanam sirul imaginarului inainte de a adormi, in timp ce stateam intinsa in pat asteptand sa adorm. In mare parte din timp functiona, chiar daca evident firul visului devia uneori de la imaginatie, dar traiectoria ramanea destul de constanta pe o panta optimista, frumoasa si colorata.

Trist dar adevarat, acum ceva ani am inceput sa visez alb negru, sau cel putin asa am inceput sa-mi retin visele. Apoi incet, incet, am ajuns sa visez lucruri din ce in ce mai bulversante, mai pesimiste chiar fataliste. Am incercat sa ignor visele si sa ma rezum la traiul in realitate. Ma maturizasem! Cu timpul au disparut total. Visele… S-au dus ca si cand nu fusesera nicicand.

Poate parea copilaros, amuzant, dar din punctul meu de vedere faptul ca visele mele au stat in loc a fost unul dintre cele mai triste lucruri care mi s-a intamplat…

Am luptat mult cu mine, in sinea mea. Am exersat tot ce exersam in adolescenta si intr-un sfarsit… visez din nou in culori, vise frumoase. Pasul pana la a visa iar ceea ce vreau, e unul infim cu siguranta!

Contrar a ceea ce aud in jurul meu, pierderea naivitatii copilariei nu ar trebui sa se piarda odata cu maturitatea! Oricat de mult te-ar responsabiliza varsat, viata, mediul inconjurator, barierele mentale ni le impunem singuri…. sau putem sa, Nu!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s