Hai Hui prin Bucuresti!

Pentru ca am reusit sa ne desprindem de odrasla pentru cateva ore, am hotarat sa bonduim intr-o dupa-amiaza de toamna insorita, hai-huind prin Bucuresti. Ne-am urcat in masina asa cum ne e rostul, eu la volan si Gladiatorul in dreapta, urmand a ne hotara pe drum incotro s-o apucam. Si pentru ca am vrut sa verific daca scepticismul meu este total nevrotic sau daca real “marketingul e sufletul comertului”, ne-am hotarat sa dam o raita pe la niste locatii bine promovate pe canalele media, sa vedem unde sade adevarul si cat de ingusta sau ba, este granita intre poza si realitate.

Am parcat generos pe o straduta din centru, dupa ce ne-am impleticit buimaci in urma instructiunilor unui GPS varianta light de pe telefonul Gladiatorului. La prima stigare vazuram o arta murala imensa pe o casa veche (un graffiti manifest impotriva exploatarilor de la Rosia Montana 😉 ). In timp ce eu admiram iscusinta realizatorului si minunata forma de protest pasnic, Gladiatorul observa ca era semnat: Irina. Am continuat sa pasim spre prima destinatie, amuzandu-ne cum ca, in secret noaptea am evadat de-acasa si-am facut grafittiuri pe peretii Bucurestiului (as vrea eu…).

Cand am ajuns la prima locatie, o cafenea cu gradina, am privit in jur cu mintea deschisa si un ochi cercetator. Gradina mare ce-i drept, mirosea a mancare proaspata si-nbietoare, un melanj de clienti veseli, familisti pe langa alti hipsteri si niste elitisiti fitosi, presarat de copii alergand de ici colo. Pana aici se pupa realitate cu poza. Mai departe, locatie relativ incropita (specific mioritic…), in ciuda promovarii asidue a locatiei ca destinatie pentru familii cu plozi, n-am putat observa ce anume ar fi destinat copiilor in afara spatiului generos din gradina, gol; atelierele contra cost mi-au parut o risipa de timp iar targul de legume eco-bio intens promovat, spre marea mea dezamagire, arata ca o ultima strigare de reduceri la aprozarul din colt de la blocul rosu, atunci cand eram eu mica. Nu ne-am asezat! Am plecat oarecum dezamagiti ca ni s-a confirmat inca odata ca da, “marketingul e sufletul comertului” filozofand pe tema specificului clientelei care pretinde a fi ce nu este, se complace sa idealizeze ceva ce la noi nu exista, isi doreste cu ardoare sa expuna ceva ce nu reuseste. Dar cel putin, am fost in tandem!

Apoi am urcat pe scarile albe ale unei librarii luxuase amplasate intr-un monument istoric. In stanga si in dreapta obiecte aparte, pe langa multe carti fantastice. Cat de scumpa e cultura in orasul asta! Urcam si coboram pe unde ne duce labirintul scarilor si mobilierului pictat, admirand tot-odata obiectele din jurul nostru, facandu-ne liste imaginare cu ce carti vom cumpara candva… cand va veni vremea lor, hlizindu-ne in surdina despre cum a fost renovata cladirea si cat de bine am fi refacut-o noi, impreuna. Iesim pagubasi in soarele dupa-amiezii si hotaram sa revedem toate locurile din centru, care-mi placeau in timpul facultatii. O luam la pas si privim vitrinele luxuoase, cu obiecte bine desenate, lucrate, expuse la preturi exorbitante. Acelasi feeling, aceeasi senzatie ca-n trecut. Imi vin in minte versurile lui unchemiu: “Natura tu, a-tot risipitoare, in mine-ti creste inamicul, cand vad in ce splendoare, ai imbracat nimicul…” De data asta nici n-a fost natura, ci insasi omul, iar omul, e cel mai priceput la toate…

In drum, o piata alimentara cu produse traditionale de prin colturile tarii. Frumos! Poate ar fi fost chiar mai frumos daca nu ne-ar fi izbit un miros de mititei si multimea de cersetori care stateau cu farfuriutele de plastic pe bancute, in speranta unei mese calde. Si cand spun sa nu fi fost acolo, nu ma refer sa nu fi fost lasati sa fie acolo. Mi-as fi dorit sa nu existe in forma asta. Sa fi existat la casele lor, cu familiile lor, in fata unei mese indestulatoare, razand si bucurandu-se de viata, in loc sa stea asezati acolo, letargici, luptandu-se cu ea, in vazul tuturor fara sa-i vada nimenea.

La extrema cealalta, peste drum, un magazin cu alimente bio din strainataturi. Intram! Dezbatem in surdina subiectul “Bio”, eu Pro, el Contra, eu pledez pentru faptul ca in alte tari mai emancipate etichetarea chiar se face ca la carte, spre deosebire de minunata noastra tara in care piata consumatorilor este una nepretentioasa si accepta totul de-a gata, bagat usor pe gat. El e si mai suspicios, da din cap ca “Nu” si iesim!

Ultimul boutique in care intram este unul de toale si bijuuri, semi hand made. Fascinatia mea! Imi placea de cand eram in facultate si totusi daca m-ati intreba de ce, n-as sti sa pun puncul pe “i”. El zice ca am o fascinatie pentru tot ce e ciudat si pentru toti ciudatii. Rade! N-as putea sa-l contrazic! Probez cateva inele fantasmagorice si apoi iesim. Avem o stare de bine ca suntem la unison.

Incet, incet ne intoarcem catre masina si pe drum intalnim o femeie plinuta, tinerica si vesela care face contrabanda cu tartacute. De ce zic contrabanada? Pentru ca ea e oarecum in afara legii, postata pe marginea drumului cu o tarabuta inchipuita, vanzand tartacute la 2 lei bucata. Ea e in afara legii, Bucurestiul n-are loc pentru ea, insa Bucurestiul modern e suficient de spatios pentru miile de magazine luxuase care probabil ar putea imbraca toata Africa in haine cu staif. Ne oprim la Dansa si cumparam 3 tartacute (pentru Andrei, pentru mine, pentru Dansa, pentru ca ne plac…). Ea zice: “Stati sa va dau restul!” Peste drum, o asteapta la umbra sotul (asa am dedus noi), cu un copilas mic. “Pastrati restul!” spune Gladiatorul. Creste sufletul in mine, reamintindu-mi de ce l-am luat pentru o viata! Inca vede ce vad si eu, inca simte ce simt si eu, inca spera ce sper si eu, avem un ideal comun. Sa ai un ideal e mare lucru, sa-l ai comun cu-al altcuiva, e deja un inceput de plan J

Ne suim in masina si hai-huim inca putin, zambind. Ii povestesc despre ultimele carti pe care le citesc, despre cele mai recente articole de management progresist pe care le-am studiat, despre filmulete haioase sau triste care mi-au aparut in cale in ultimele zile. Lacrimez si tot-odata zambesc.

Ne privim si ne bucuram intristandu-ne. Am ajuns la aceeasi concluzie: Bucurestiul asta, are de toate pentru toti! Mai putin pentru cei saraci!