Umbre…

Suntem umbrele trecutului, umbriti de dorinta acumularii unor vise supra-evaluate, cumparate in rate, din banii ce urmeaza sa-i castigam in tura de noapte, lucrand la fabrica destinului.

Mai traiesti?! Mai respiri?! Mai misti?!

Zambesti!…

Te amuz?

Amuza-te!

Pierde-te in reluare si traieste cand poti. Viata e limitata!

Limitata de idealul tau mizer de perfectiune.

Apoi, mori…

Tot ce reusesti sa faci intre X si Y, este o simpla existent minora de pasager in sptiu, o farama de praf cosmic, o picatura de roua, o petala de Regina Noptii, o adiere din briza marii, o efemerida.

Tresalta! Jubileaza! Ia-te la misto! Ocupa-te cu non-sensuri! Restul e praf…

Pierde-te si regaseste-te! Opreste-te! Acorda-ti ragazul de a simti, tot ce poti sa simti… azi, maine, pana cand… praf… de stele si neant.

 

Advertisements

The Machine!

VisatoareDeBucuresti

Primul meu job notabil, mai de om serios asa, a fost intr-o multi-nationala (o multi-multi-nationala). N-am cazut pe spate cand am intrat intr-o cladire inalta, construita din beton si geamuri, pavata cu mocheta, dotata cu bucatarii, frigidere, ceaiuri de toate soritimentele si diverse sucuri la discretie. Nu mi-e firea sau poate, avand o copilarie si adolescenta lipsite de griji, nu ma las usor impresionata. Tin minte ca totul mi se parea impersonal si rece. Era ca o vacanta de vara ultra birocratizata. Ce-i drept, era jobul anost uneori si amuzant pe alocuri, erau colegii, toti tineri si entuziasi, si managerii. Oh, managerii… Managerii in multinationala sunt, cum sa va zic (cel putin din punctual meu de vedere), numai lapte si miere. Cred ca toti si-au dorit candva sa practice psihologia sau de ce nu, pedagogia, pentru ca mie mi-au parut mereu cei mai impaciuitori oameni: serviabili, amabili, cu un zambet…

View original post 903 more words