Ingamfatul!

Ingamfatul a plecat! Sau, am plecat eu.

Ingamfatul ma intampina zi de zi cu privirea lui sufocanta si a-tot-stiutoare. Ma invita la o ceasca de ceai, in biroul lui grav micsorat in urma neputinetei lui de a tine piept prostiei lor.

Ma privea seducator si incerca sa ma descoasa. Fir cu fir nu reusea. Asa de prost si de buchisit am fost cusuta de viata, ca nu ma descosi deloc deloc. Cel mai mare compliment pe care l-am primit vreodata a fost de la Gladiator, cum ca as fi imposibil de manipulat.

Asta-l omora pe ingamfat, ca nu stia cum si in ce fel si chip sa ma descoasa, ca sa ma manipuleze. Catar cum sunt, si asta e un mare defect va zic, nu ma las usor intoarsa de pe partea pe care-mi place mie sa creasca iarba mea.

Nici n-avea motive de manipulare, eu eram un neica nimeni, cum am spus mereu, o furnica intr-un sistem denaturat. Dar stiti voi filmul ala de Woddy Alen (ador filmele lui…) “Bugs”? Eu eram furnica aia, care pune la indoiala sistemul…

Era mai degraba cred, un fel de pasiune proprie. Cu cat firul meu cataristic se innoda mai mult in incercarea lui de descoasere, cu atat se straduia mai tare. Imi prezenta ingamfarea lui si motivele sale de ingamfare: ”Cum ca, are fes de pasa…, camasa aurita…, ce frumos ii sade cravat si vesta…” si cate si mai cate, cum ar fi de exemplu: o sotie, dar ce folos?! Sotiile sunt demodate, ba mai mult: invechite, ruginite, macinate de timp si de sugari nesatui. Inima lui palpa tanar, chiar daca el era un soi de Fred Aster timpuriu. Mintea lui era agera si neprihanita, doritor sa modeleze impresii, sa schimbe mentalitati, sa cucereasca teritorii deja cucerite de Gladiatori umili, tineri, sinceri, profunzi intr-ale vietii versuri.

Mi-a smuls promisiunea revederii, amuzandu-ma pe seama faptului ca va uita ochii care nu se vad, plecand fara sa privesc inapoi, cosandu-mi strans si ultimul nasture de la camasa…

Advertisements

Cum am devenit o femeie de 30 de ani!

Am asteptat cu disperare varsta de 16 ani, am dat o mega petrecere, m-am simtit foarte matura si mi-am scris o scrisoare catre “Eu la 18 ani”, cu ce asteptari am de la mine. Cand a venit si 18, eram deja euforica. Ajunsesem la varsta majoratului, eram Adult! Mi-am luat permis, am terminat liceul, ce sa mai, om in toata firea.

Am urat mereu faptul ca cei ce nu ma cunosteau, imi dadeau cu vreo 4 sau chiar 5 ani mai putin decat aveam, ca pe strada eram strigata Domnisoara, cu toate ca eu eram o Doamna in toata firea, ba chair pe cand aveam vreo 22-23 de ani, atunci cand m-am dus sa-mi cumpar tigari, vanzatoarea mi-a cerut buletinul.

In alergatura asta continua de a ma maturiza, n-am sesizat niciodata ca-s mult mai matura decat alti oameni de 50 de ani si nici n-am sesizat ca doar eu ma vedeam ca pe un copil mereu.

Prima data cand mi-am dat seama ca nu-s chiar asa de tanara, era pe la 26 de ani. Pe vremea aia, Vodafone facuse o reclama cu o promotie la nu stiu ce abonament de tineret, iar varsta limita era de 26 de ani. Fix cat aveam eu! S-a aprins un beculet! Adica astia de la Vodafone mi-au dat un ultim an de tinerete?! Cand trecuse tineretea mea asa de repede?!

Apoi am inceput sa ma-ntalnesc prin lift cu adolescenti pe care-i stiam de cand erau copii. Si ce sa vezi: ma salutau cu “saru’ mana”… Mie, mi se parea bizar, ba chiar hilar. Eu ma vedeam eternul adolescent, cand eram inconjurata de altii ma simteam oarecum mica, probabil pentru ca mica sunt (de statura).

Cand am facut 29 de ani, mi-am dat seama ca teribilul eveniment era aproape. Schimbam prefixul, intr-un an! Nici macar eu nu mai puteam spune ca-s adolescent! De la 30 de ani clar intri in middle-age, e o tinerete tarzie. Atunci a inceput framantarea interna: incercam sa ma agat de tinerete in orice mod posibil: ma gandeam sa-mi fac un tatuaj; eram disperata sa ies din casa sa socializez cat mai mult; m-am imbatat de cateva ori (cand eu de fel nu prea beau alcool!).  Ma priveam in oglinda si observam riduri fine, imi priveam mainile si le vedeam pe ale mamei atunci cand eram mica si ma mangaia. Devenisem obsedata de infatisarea mea si nu-mi dadeam seama cand am imbatranit?! Cred ca treceam prin ce-a trecut tata pe la 50 de ani (si pe vremea aia saracul, faceam misto de el…), cand i-a crescut burtica si era disperat sa o dea jos, cand a descoperit ca are parul rar si s-a dat cu fiole pentru cresterea parului… Probabil am trecut in tot anul asta dintre 29 si 30, prin tot ce trec acei oameni care ajung in “middle age crisis”.

Scopul meu in viata, in anul asta a fost sa slabesc! Si-am slabit vreo 10 kg (ceea ce nu e rau dealtfel!). Mi-am improspatat toata garderoba cu pantofi cu toc cui si rochii cat mai indraznete, am inceput sa ma machiez zilnic (lucru pe care inainte nu dadeam 2 bani…). Mi-am cumparat cele mai miraculoase creme de fata si cele mai sucare bijuterii! Eram intr-o continua cautare a perfectiunii fizice, caci de, in mintea mea se tot auzea: “Daca tot e sa fac 30 de ani, macar sa-i fac in mare stil! Macar sa arat mult prea tare pentru cei 30 de ani ai mei!”

Minunatul eveniment l-am sarbatorit fara sarbatoare! Am fost nevoita sa duc prajituri la serviciu evident, dar am facut-o imbracata in cea mai tare rochie de culoarea fildesului, dupa ce imi petrecusem o seara intreaga epilandu-ma, cremuindu-ma si parfumandu-ma. Acasa n-am facut nimic in familie, nici cu prietenii. Pentru mine n-a fost un eveniment notabil. O simpla imbatranire! O schimbare de prefix sacaitoare, si cred ca-ar trebui ca de acum incolo, cand ne apropiem de schimbarea prefixului sa sarim direct la 31, 41, 51, 61 si tot asa pana la 121!

Cred ca cel mai greu mi-a fost pentru eu aveam un plan. Aveam un plan, poate absurd cu ce trebuie eu sa fac si ce etape sa ating la fiecare varsta. Sa termin facultatea, sa fac studii post-universitare, sa ma marit, sa am casa mea, sa fac un copil… Si le-am atins pe toate, exact dupa schema din capul meu pe care mi-o alcatuisem pe la varsta de 20 de ani. Dar ce sa faci cand ajungi la finele ei? Totul era foarte clar detaliat pana la 30! Ce se-ntampla atunci, cand ai ajus acolo si-ai infaptuit pe drum tot ce era de-nfaptuit?!

La cateva luni de la eveniment ma simt fantastic! Probabil ca-am scapat de corvoada! A trecut si asta cum trec toate. Tatuaj nu mi-am facut, am mai relaxat motoarele si ma bucur de caminul propriu fara sa ies atat de des, de baut nici vorba, si macar m-am ales cu o silueta de invidiat si un ten impecabil.

La anul in Mai fac 31, si astept cu nerabdare, ca sa nu mai fiu nevoita mereu sa raspund la absurda intrebare, pe care le-o puneam si eu candva altora: “Ti-a fost greu sa schimbi prefixul?!”. “Da mi-a fost!”

Daca va-ntrebati ce schema am de-acum incolo, si ce planuri am pentru urmatorii 10 ani, va zic simplu: “Nu mai cad eu in capcana asta! Ce-o fi sa fie, asa va fi…”

La 30 de ani, cu riduri fine, va declar solem: “E prima data in viata, cand astept cu nerabdare sa vad ce-o sa fie in urmatorii 10 ani! Nu fac planuri, scheme complicate, nu concep targete corporatiste. E prima data-n viata cand ma las purtata de val si nu mi-e teama de necunoscut.”

Un periplu printre joburi, ce am invatat, de ce e bine sa muncesti de mic si cum am ajuns sa fac ce-mi place!

Primul meu job a fost acela de femeie de serviciu pe scara blocului in care locuiam (intr-o tara cu soare). Asta se intampla cred, pe cand aveam vreo 13 ani. Tata era administratorul blocului, deci am obtinut job-ul prin nepotism, dar asta nu m-a impiedicat sa-mi fac treaba bine si de ce nu, sa ma initiez in arta negocierii, caci negociam crancen cu administratorul pentru marire de salariu. Tin minte ca rudele mele de prin Romania, cand au aflat de job-ul meu, au ramas perplexe. Nu le venea sa creada ca nu mi-e jena, ca nu-i e tatei jena si tot asa… Dar mie nu-mi era jena deloc, pentru ca din primul meu salariu mi-am cumparat prima mea pereche de adidasi de firma si eram mandra nevoie mare. Jobul a tinut cam vreo doi ani si s-a finalizat cu o zugraveala strasnica a scarii blocului impreuna cu administratorul. Dupa aceasta experienta absolut distractiva, am simtit ca e nevoie sa merg mai departe si ca pot mai mult.

Intrasem la liceu si imi doream cu ardoare sa castig bani mai multi pentru haine si iesiri in oras. Am vrut sa ma fac chelnarita, dar tata s-a opus vehement din motive de securitate (pe care eu nu le-am inteles la vremea respectiva, dar acum sa zicem ca da). Suparata nevoie mare, m-am dus la un interviu si am obtinut postul intr-un minunat lant de Fast-Food. Aveam uniforma, contract de munca, ture si tot tacamul unui job serios. Trebuie sa va zic ca am inceput de jos, mai precis de la spalat veceuri (sau cel putin de la a mima cat mai bine ca o fac). Apoi m-au trecut la bucatarie, unde spre fericirea mea am poposit vreo 2 zile, caci am fost dezastru ambulant (ceea ce sunt si acum, dealtfel!!). Dupa vreo 2 saptamani cred, la minunatul job, m-au mutat la case, si acolo mi-am gasit menirea: eram manager de clienti. Tin minte ca se faceau cozi enorme, mai ales cand venea cate un autocar cu turisti, caci eram la intersectie de drumuri. Stiu ca-i oranduiam pe toti la coada frumos si faceam ordine si disciplina printre clientii uimiti de atitudinea mea. Dar la case am rezistat timp de 3 ani de zile si am devenit angajat model cu 5 stelute in piept. Acolo, la fast-food am facut bani grei! Faceam trei ture de juma’ de norma pe saptamana, o zi pe week-end si toate sarbatorile posibile si imposibile. Era de vis! Ajunsesem sa am bani in contul bancar (ca de, am aveam si deasta), cat nu aveam timp sa cheltui, caci ori eram la liceu ori la job. Atunci am invatat ce inseamna “time management”, caci intelegerea cu mama mea era, ca eu sa pot lucra, sa nu cumva sa-mi scada media la scoala. Si nu mi-a scazut! Am invatat ce inseamna sa dramuiesti niste bani, mi-am satisfacut toate capriciile tineretii, pe banii mei, si la un moment dat mi-am dat seama cum sa nu mai cheltuiesc aiurea, caci de, banii se muncesc din greu.

Dupa ce am terminat liceul, am fost nevoita sa ma inrolez ( asa e regula in acea tara cu soare mult). Armata am vazut-o ca pe un job, pentru ca in afara de primele/ucigatoarele 4 luni, ma duceam la baza zilnic, ca la un serviciu. Un job minunat de infirmiera. Jobul era foarte slab platit! Tocmai de aceea, in perioada aceea am invatat ce inseamna un over-draft, cu ce se mananca si ca eu nu-mi mai doresc sa ma indatorez cat oi trai! Chiar daca job-ul era mai mult voluntariat si obligatoriu, retributia a fost una imensa. Cred ca acolo, am avut cele mai mari satsfactii pe plan emotional si despre asta as putea scrie o carte, sau un post viitor (https://visatoaredebucuresti.wordpress.com/2012/10/02/youre-in-the-army-now/). Insa cel mai important lucru pe care l-am invatat la cel de-al treilea job al meu, armata (care a durat 2 ani), a fost faptul ca o mana spala pe alta, ca exista o “banca minunata a favorurilor” si nu in  ultimul rand am invatat sa ma revolt cu cap (caci supusa clar n-am fost!)

Apoi a urmat mutarea (intr-o tara cu traditii) si facultatea. Atunci am luat o pauza de 4 ani de munca. A fost cumplit caci nu ma mai aveam bani proprii… (ceea ce orice tanar ar trebui sa aiba)

Spre sfarsitul anului 4 mi-am gasit si slujba, sau mai bine zis, m-a gasit ea pe mine. Eram “suport” intr-o multinationala! Cand mi s-a facut oferta toti apropiatii mei au fost surprinsi, caci nici macar nu cautasem jobul, pur si simplu fusesem vanata. Am obtinut la vremea aia un salariu frumusel pentru o studenta (ajunsesem sa castig cel mai mult dintre toti co-locatarii mei) si aveam multe alte beneficii, cum ar fi: friendly environment, bonusuri, bonuri de masa, asigurare medicala privata, traininguri periodice la hoteluri de lux… Ce sa mai, trai neneaca pe banii babachii!  Totul parea perfect sau cel putin asa parea pentru cei din jurul meu. Multinationala asta mi-a facut nunta (vorba vine, dar de acolo am strans bani pentru ea), m-a facut sa-mi exersez abilitatile de negociator si m-a facut sa-mi analizez bine planurile de viitor. Cu toate ca veniturile erau multumitoare, nu aveam stres pe cap si nici ore suplimentare, ceva in sufletul meu nu era chiar OK. Eu imi doream sa fac ceea ce invatasem, eu imi doream sa practic meseria mea si sa vad daca se poate mai mult. Dupa 2 ani de multinationala, incurajata de Gladiator (https://visatoaredebucuresti.wordpress.com/2012/09/21/era-gladiatorilor-a-apus-dar-ei-mai-traiesc-printre-noi/), mi-am luat inima in dinti si-am pornit la drum…

Am devenit avocat stagiar intr-o societate de avocati! E important sa mentionez ca gestul meu a fost privit ca o nebunie de catre multi din jur, caci venitul meu se diminuase la 1/6 din cat castigam inainte, munceam “by default” cu 2 ore in plus si stresul era cat casa. Dar eu eram fericita, caci invatam lucruri noi in fiecare zi, simteam ca in sfarsit ma ridic la nivelul asteptarilor mele…

De atunci a trecut ceva timp, am mai schimbat vreo 2 job-uri tot in domeniul meu, am ajuns sa depasesc ca si incasari, veniturile din Multinationala aceea, am stat in maternal, am muncit iar si acum am ajuns sa scriu. Ceea ce imi place enorm! N-am renuntat evident la prima mea pasiune, care este Dreptul, dar sunt in cautarea job-ului perfect!!! Vreau ca lucrurile sa fie asa cum imi place mie, caci vedeti voi, din experienta stiu, ca atunci cand esti optimist si perseverent, lucrurile au tendinta sa fie ceea ce-au fost menite sa devina!

La Salina din Turda

Trebuie sa spun de la bun inceput ca nu sunt o mare calatoare, ca nu prea-mi sade bine cu drumul si ca daca undeva nu e confortabil, inseamna ca nu-mi e destinat sa fiu acolo.

Zilele astea am plecat sa-mi vizitez niste rude de prin Ardeal. Ardealul e, pentru mine, nu numai locul unde am copilarit, dar si locul unde eu am impresia ca se gasesc cei mai calmi si mai gospodari oameni. Si ce loc minunat am descoperit!

Sa va povestesc despre salina din Turda, pentru ca merita povestit. Ajungi in Turda, un orasel frumos si cochet, serpuiesti putin si chiar langa se afla o locatie cu ceva ce pare a fi o cladire moderna. Usa de sticla rotativa la intrare, pret relativ de bun simt: 15 lei adultul. Dupa ce te imbraci bine, cred ca in salina sunt vreo 10-12 grade, intri printr-un tunel in arcada, imbracat in sare. Mergi ce mergi si faci la stanga unde dai intr-un balcon ce-ti dezvaluie o priveliste uimitoare: cam la 1-2 km in jos cu o deschidere cam tot pe atat, o groapa imensa in stanca, in stanca de sare! Peretii salinei sunt parca sculptaiti de maini maiastre si pictati in degradeuri de la alb la gri petrol, cu dungi serpuindu-se de-a lungul lor.  Sus acolo in balcon te simti uimitor de mare!!! Ba mai mult ai optiunea sa cobori cu liftul, sau ca vechii mineri sa o iei pe scari pana la baza. Eu una m-am incumetat pe scari cu plodul meu nazdravan in carca si nu mi-a parut rau deloc. Merita efortul! La fiecare etaj se afla o placuta cu anul in care s-a ajuns la nivelul respectiv. Scarile sunt din lemn rasinos, nu sunt alunecoase si sunt suficient de late cat sa ai loc si sa cobori si sa urci.

Cand ajungi intr-un sfarsit la primul nivel al saline, gasesti o intindere enorma de distractie: mese de billiard, mini-golf, amfiteatru, un balcon ce da spre lacul de la nivelul inferior, parculet amenajat pentru copii cu leagane si alte cele, inclusiv lopatele si galetuse pentru “nisip”, care este defapt sare foarte fina, ba chiar si o roata mare in care te poti urca sa privesti salina din toate unghiurile.

Mai coboram vreo patru etaje pe scari, ceva mai inguste si ajungem la cel mai de jos nivel al saline. Acolo deja iti simti narile si sinusurile complet desfundate! Si ce sa vezi: o mareeeeee….. asta ca prima impresie a nazdravanului de 2 ani si 8 luni. Eu explic: “Mama, este un lac!”; el: “Hai sa intram!”. Ma uit in jur si zic: “Da mama, hai cu barca!”

Si uite asa, la salina din Turda, timp de vreo 3 ore, ne-am plimbat prin tunelul de sare, avand posibilitatea sa o gustam din natura, am coborat scarile in mina asa cum fac minerii, ne-am dat in leagan si ne-am jucat cu lopatelele in parc, ne-am plimbat cu barcuta pe lac, si uimitor, privind prin ochii unui copil, atunci cand de la nivelul inferior am privit spre imensul tavan al saline, am descoperit ca are exact forma unei bufnite. La final, am decis sa uracm cu liftul din sticla, nu de alta, dar trebuia sa aruncam inca o data o privire asupra ansamblului spectaculos.

Va recomand cu draga inima sa mergeti sa va desfundati sinusurile la salina din Turda, mai ales insotit de copii.