Ganduri de femeie

Iti vad ridurile triste de deasupra sprancenelor mustacioase, si-as vrea sa le sterg cu-n burete. Iti aud glasul mintii care freamata mereu, straduindu-se sa ne fie mai bine.

Iti aud respiratia greoaie cand adormi, si te simt cand tresalti in vis. Dumnezeu stie ce visezi, nici macar tu nu sti. Iti privesc doar prin bezna ploapele care tresalta sub impulsurile pe care mintea ta le creaza si te mangai, in speranta ca vei simti ca nici in vis nu esti singur.

Te trezesti greoi si morocanos. Te gandesti mereu la ce te asteapta cand iesi pe usa aia de otel si intri pe cea de sticla. Iti porti uniforma cu amaraciune si ma straduiesc sa-ti transmit lucruri bune cu privirea. Iti zimbesc fortat uneori, in speranta ca-ti va lumina ziua.

Te sun rar ca sa nu te deranjez, iti pun din ce in ce mai putine intrebari ca sa nu te sacai, iti scriu mult si des tot ce vad, simt si sper pentru tine.

Sper sa-ti vad mai des licarul din privirea aia beata atunci cand te imbeti. Sper sa-ti privesc cat mai des colturile gurii atunci cand se arcuiesc in sus, atunci cand te uiti la desene animate. Sper sa-ti admir gropita din obraz de 1000 de ori pe zi pentru ca se vede doar atunci cand razi. Sper sa-ti pot reproduce senzatia pe care o ai atunci cand te intorci duminica de la joc, pentru ca aia e senzatia ta maxima de implinire, placere si relaxare.

Traim in aceeasi lume, pe care uneori o percepem diferit. Traim sub aceeasi umbrela de negura meschina si vanitoasa si visam la fel. Eu visez mai mult, tu ma cobori cu picioarele pe pamant, ca mai apoi eu sa te iau iar de mana si sa te ridic la cer. Priveste iti zic, si-ti arat tot ce ai putea sa ratezi. Si te bucuri, si ma bucuri, ca privesti, cand ai puterea sa privesti.

Aici, acum, azi, maine, si peste 100 de ani sunt tot aici sa-ti astept suspinul, sa-ti sarut ridurile alea triste de pe frunte, sa-ti zic ca va fi bine chiar daca habar n-am, sa-ti ascult frustrarea nerostita si sa-ti aduc mereu aminte ca aici, acum, azi, maine, totul e efemer.

Advertisements

Roboteii

Tin minte ca prin generala aveam o profa pe care n-o sufeream. Intr-o zi a zis o chestie insa, care a ramas cu mine pana in ziua de azi: zicea ea ca, adultii sunt mai toleranti si mai deschisi la minte decat adolescentii, pentru ca nu sunt atat de limitati in modul de a se imbraca, in muzica pe care o asculta sau in ceea ce fac, precum adolescentii. Zicea ea ca normele sociale ale adolescentilor sunt mult mai stricte, si pentru a te incadra in ele, trebuie sa te supui orbeste, pentru ca altfel esti exclus din grup, ceea ce, in opinia ei, la adulti nu se mai intampla, datorita maturitatii. La momentul respectiv, eram convinsa ca are dreptate. Normele alea sociale stricte despre care vorbea, erau acolo, prezente, reale si le percepeam. Privindu-i pe ai mei, ca si primele mele modele de adult, imi dadeam seama ca ei intredevar nu puneau atat de mult pret pe norma sociala. Pana aici!

Au tot trecut anii, si am asteptat maturizarea celor din jurul meu, am asteptat caderea barierelor, am asteptat ca normele sociale sa devina mai putin riguroase, am asteptat ca toti sa treaca de etapa adolescentina si sa se relaxeze mental intr-un asemenea hal, incat sa devina liberi: liberi sa gandeasca, liberi sa se opuna, liberi sa li se rupa de norme vestimentare, de norme de eticheta, de norme si coduri sociale. Am asteptat degeaba! Profa gresea: normele nu se relaxeaze, normele se transforma, doar in alte nrome! Si toti, sau majoritatea, devin robotei!

Zilele trecute stateam cu Andru la coada la doctor, la o clinica privata. Harmalaie mare, coada lunga. Ajunge pe coridurul nostru un cuplu: el tiplat in camasuta mov, cizmulite maro din piele intoarsa, vestuta peste camasuta, fata de frustrat pe la vreo 35-40 de ani (eu inca privesc adultii cu ochi de pustoaica); ea, o acritura care n-a fost frumoasa niciodata, imbracata cu sacouas negru, cizme piele, fusta neagra, privire aroganta si malitioasa (cred ca ii mananca zilele frustrartului). El o roaga spasit sa-l lase sa iasa la tigara, ea raspunde taios: “Stai aici cu mine!” El ramane. Amandoi fac parte dintr-o norma sociala bine stabilita: middle management romanesc, situatie materiala mediu++, imbracati ca la carte fara strop de personalitate. O dinamica de cuplu de-ti venea sa-l iei pe el de mana si sa-i plangi de mila. Dupa cateva minute de la venirea lor mi-am amintit de profa din generala si-mi venea s-o sun sa-i zic: “Hai incoace, hai sa vezi roboteii adulti!”

Se constrang sa fie ceea ce nu sunt, sa constrang sa arate asa cum nu le este menit, se constrang sa traiasca o viata ce le-a fost impusa de un sistem bazat pe consumerism, se constrang unul pe altul sa se suporte pentru ca asa se face, asa se cere, asa se vrea. Ei sunt produsul expectantelor cladite pe ani de reclame TV, pe mii si mii de evenimente sociale cu staif, pe indoctrinarea mentalitatii occidentale, care se bazeaza pe robotizare a unor indivizi unici, pe incurajarea spiritului de turma in loc de viziune proprie.

De multe ori ma gasesc in multime, in diverse locuri, ma opresc, fie ca sunt oameni care doar trec ocupati pe langa mine sau fie ca-s la o masa mare unde oamenii vorbesc te miri ce lucruri lipsite de semnificatie, si ma intreb: “Oare toata lumea e hipnotizata? Toata lumea doarme? Daca bat din palme se trezesc?! Oare toti sunt atat de oribi sa nu-si dea seama in ce se scufunda?!”

Cand ajung acasa deschid usa de la intrare, privesc a doua treapta pe care scrie: “Suntem Reali!”. In momentul ala stiu ca am ajuns unde trebuie! Aici e liniste, sau cearta, e veselie sau furie, e pace sau razboi, dar intotdeauna ma pot baza pe faptul ca e viata reala! E ceea ce e, ceea ce simti, ceea ce gandesti, liber, fara masti, fara compromisuri, fara eticheta, fara “trebuie”, fara constrangeri, fara robotizare! Aici nu mimam toleranta, aici ne-o impunem si ne luptam cu noi insine pentru a-i tolera mai mult pe cei de langa noi! Aici ne toleram intr-o anarhie empatica!

Cutia goala din creierul barbatului :)

*As vrea sa incep prin a spune ca mie imi plac barbatii. Nu am intentia de a ii discredita. Aceasta scriere vine din pura observatie a naturii masculine, pe care de multe ori o admir, dar azi o critic. Doar putin…

Zilele trecute stateam la o filosofo-existentialo-dezbatere, cu, nimeni altul decat sotul meu. De obicei filosofo-existentialo-dezbaterile astea se desfasoara astfel: eu exprim in ropot de cuvinte 1, 2, 3 teorii despre nimicuri care imi trec prin cap legat de existenta sau de te miri ce, iar el isi da cu parerea, exclama, aprobator sau ba, cere detalii, felicita, descurajeaza… Imi place! Este un critic pe care te poti baza!

De data asta nu stiu cum s-a intamplat de am ajuns la a discuta de ce e femeia atat de emotiva iar barbatul mai putin. “Criticul”, spre uimirea mea, a emis o teorie: explica el cum ca, creierul femeii este compus din multe cutiute mici care contin diverse (de exemplu: cutiuta copiilor; cutiuta cu task-uri de serviciu; cutiuta sotului; cutiuta cu prieteni, etc…). Mai zice el, ca aceste cutiute sunt mereu interconectate intre ele cu mici cabluri si niciodata nu se inchid, ci oarecum, traiesc in simbioza. Tocmai aceasta lipsa de deconectare intre cutiute, ar duce la o oboseala cronica a creierul femeii si la o “emotivitate exagerata” (asta doar ca sa citez). Pe de alta parte, explica el, ca barbatul are in creier cateva cutii, la fel ca si femeia, singurele diferente sunt ca: 1. Cutiile barbatului se inchid si se deschid in functie de ce anume are nevoie, cutiile neffind conectate intre ele (de ex: la serviciu este deschisa cutia serviciului si tot asa…). Mai mult, barbatul are o cutie goala, aceea fiind pentru el. Este cutia care il deconecteaza cand le inchide pe toate celelalte si o deschide doar pe asta, pentru relaxare. Explica el, ca tocmai existent acestei cutii, il face pe barbat (sui generis) sa nu la fel de emotiv ca si femeia (tot sui generis), ci mai echilibrat.

Interesanta teorie! I-am zambit! Nu poti sa-i dai omului cu tesla-n cap fara sa rumegi bine inainte. Am rumegat doua zile.

Manifest: Manifest tie si tuturor barbatilor care gandesc asa, pentru ca da, din fina observatie, stiu ca-s multi:

“Masculul ar trebuie sa-i fie pe vecie recunoscator femelei, pentru ca, acea cutie goala o are datorita ei! Cutia aia e mirifica, are dreptate! Stiam oarecum de existenta ei dinainte, dar pana in momentul de fata nu-mi dadusem seama, ca acea cutie poate exista si functiona perfect, datorita noua, femeilor! Tocmai pentru ca noi ne interconectam toate cutiutele non-stop, voi va permiteti sa le inchideti pe ale voastre si sa o deschideti pe cea goala. Interconectarea cutiutelor noastre, vegheaza cutiile voastre inchise, are grija ca atunci cand ele sunt in stand by, iar voi jubilati pe campia libertatii in cutia voastra goala, lucrurile sa functioneze, rotitele sa se invarta, iar piramida sa nu se darame. Asa ca, multumesc pentru teorie, de acum incolo ma straduiesc sa-mi deconectez cutiutele, sa-mi confectonez una goala si sa vad daca masculinizarea mea, va duce la feminizarea ta, atunci cand voi zburda pe aleiile cutiei mele goale!”

Hai Hui prin Bucuresti!

Pentru ca am reusit sa ne desprindem de odrasla pentru cateva ore, am hotarat sa bonduim intr-o dupa-amiaza de toamna insorita, hai-huind prin Bucuresti. Ne-am urcat in masina asa cum ne e rostul, eu la volan si Gladiatorul in dreapta, urmand a ne hotara pe drum incotro s-o apucam. Si pentru ca am vrut sa verific daca scepticismul meu este total nevrotic sau daca real “marketingul e sufletul comertului”, ne-am hotarat sa dam o raita pe la niste locatii bine promovate pe canalele media, sa vedem unde sade adevarul si cat de ingusta sau ba, este granita intre poza si realitate.

Am parcat generos pe o straduta din centru, dupa ce ne-am impleticit buimaci in urma instructiunilor unui GPS varianta light de pe telefonul Gladiatorului. La prima stigare vazuram o arta murala imensa pe o casa veche (un graffiti manifest impotriva exploatarilor de la Rosia Montana 😉 ). In timp ce eu admiram iscusinta realizatorului si minunata forma de protest pasnic, Gladiatorul observa ca era semnat: Irina. Am continuat sa pasim spre prima destinatie, amuzandu-ne cum ca, in secret noaptea am evadat de-acasa si-am facut grafittiuri pe peretii Bucurestiului (as vrea eu…).

Cand am ajuns la prima locatie, o cafenea cu gradina, am privit in jur cu mintea deschisa si un ochi cercetator. Gradina mare ce-i drept, mirosea a mancare proaspata si-nbietoare, un melanj de clienti veseli, familisti pe langa alti hipsteri si niste elitisiti fitosi, presarat de copii alergand de ici colo. Pana aici se pupa realitate cu poza. Mai departe, locatie relativ incropita (specific mioritic…), in ciuda promovarii asidue a locatiei ca destinatie pentru familii cu plozi, n-am putat observa ce anume ar fi destinat copiilor in afara spatiului generos din gradina, gol; atelierele contra cost mi-au parut o risipa de timp iar targul de legume eco-bio intens promovat, spre marea mea dezamagire, arata ca o ultima strigare de reduceri la aprozarul din colt de la blocul rosu, atunci cand eram eu mica. Nu ne-am asezat! Am plecat oarecum dezamagiti ca ni s-a confirmat inca odata ca da, “marketingul e sufletul comertului” filozofand pe tema specificului clientelei care pretinde a fi ce nu este, se complace sa idealizeze ceva ce la noi nu exista, isi doreste cu ardoare sa expuna ceva ce nu reuseste. Dar cel putin, am fost in tandem!

Apoi am urcat pe scarile albe ale unei librarii luxuase amplasate intr-un monument istoric. In stanga si in dreapta obiecte aparte, pe langa multe carti fantastice. Cat de scumpa e cultura in orasul asta! Urcam si coboram pe unde ne duce labirintul scarilor si mobilierului pictat, admirand tot-odata obiectele din jurul nostru, facandu-ne liste imaginare cu ce carti vom cumpara candva… cand va veni vremea lor, hlizindu-ne in surdina despre cum a fost renovata cladirea si cat de bine am fi refacut-o noi, impreuna. Iesim pagubasi in soarele dupa-amiezii si hotaram sa revedem toate locurile din centru, care-mi placeau in timpul facultatii. O luam la pas si privim vitrinele luxuoase, cu obiecte bine desenate, lucrate, expuse la preturi exorbitante. Acelasi feeling, aceeasi senzatie ca-n trecut. Imi vin in minte versurile lui unchemiu: “Natura tu, a-tot risipitoare, in mine-ti creste inamicul, cand vad in ce splendoare, ai imbracat nimicul…” De data asta nici n-a fost natura, ci insasi omul, iar omul, e cel mai priceput la toate…

In drum, o piata alimentara cu produse traditionale de prin colturile tarii. Frumos! Poate ar fi fost chiar mai frumos daca nu ne-ar fi izbit un miros de mititei si multimea de cersetori care stateau cu farfuriutele de plastic pe bancute, in speranta unei mese calde. Si cand spun sa nu fi fost acolo, nu ma refer sa nu fi fost lasati sa fie acolo. Mi-as fi dorit sa nu existe in forma asta. Sa fi existat la casele lor, cu familiile lor, in fata unei mese indestulatoare, razand si bucurandu-se de viata, in loc sa stea asezati acolo, letargici, luptandu-se cu ea, in vazul tuturor fara sa-i vada nimenea.

La extrema cealalta, peste drum, un magazin cu alimente bio din strainataturi. Intram! Dezbatem in surdina subiectul “Bio”, eu Pro, el Contra, eu pledez pentru faptul ca in alte tari mai emancipate etichetarea chiar se face ca la carte, spre deosebire de minunata noastra tara in care piata consumatorilor este una nepretentioasa si accepta totul de-a gata, bagat usor pe gat. El e si mai suspicios, da din cap ca “Nu” si iesim!

Ultimul boutique in care intram este unul de toale si bijuuri, semi hand made. Fascinatia mea! Imi placea de cand eram in facultate si totusi daca m-ati intreba de ce, n-as sti sa pun puncul pe “i”. El zice ca am o fascinatie pentru tot ce e ciudat si pentru toti ciudatii. Rade! N-as putea sa-l contrazic! Probez cateva inele fantasmagorice si apoi iesim. Avem o stare de bine ca suntem la unison.

Incet, incet ne intoarcem catre masina si pe drum intalnim o femeie plinuta, tinerica si vesela care face contrabanda cu tartacute. De ce zic contrabanada? Pentru ca ea e oarecum in afara legii, postata pe marginea drumului cu o tarabuta inchipuita, vanzand tartacute la 2 lei bucata. Ea e in afara legii, Bucurestiul n-are loc pentru ea, insa Bucurestiul modern e suficient de spatios pentru miile de magazine luxuase care probabil ar putea imbraca toata Africa in haine cu staif. Ne oprim la Dansa si cumparam 3 tartacute (pentru Andrei, pentru mine, pentru Dansa, pentru ca ne plac…). Ea zice: “Stati sa va dau restul!” Peste drum, o asteapta la umbra sotul (asa am dedus noi), cu un copilas mic. “Pastrati restul!” spune Gladiatorul. Creste sufletul in mine, reamintindu-mi de ce l-am luat pentru o viata! Inca vede ce vad si eu, inca simte ce simt si eu, inca spera ce sper si eu, avem un ideal comun. Sa ai un ideal e mare lucru, sa-l ai comun cu-al altcuiva, e deja un inceput de plan J

Ne suim in masina si hai-huim inca putin, zambind. Ii povestesc despre ultimele carti pe care le citesc, despre cele mai recente articole de management progresist pe care le-am studiat, despre filmulete haioase sau triste care mi-au aparut in cale in ultimele zile. Lacrimez si tot-odata zambesc.

Ne privim si ne bucuram intristandu-ne. Am ajuns la aceeasi concluzie: Bucurestiul asta, are de toate pentru toti! Mai putin pentru cei saraci!

Vrei sa te mariti cu mine?

De vreo doua luni incoace, se izbesc de mine tot felul de discutii despre cereri in casatorie, care mai de care. De exemplu: “Cutareasca l-a cerut pe cutarescu, auzi la ea, sa ceara un barbat in casatorie!” Altii discuta despre modalitati de cerere in casatorie, altii despre cum asteapta cereri in casatorie; despre momente oportune de a cere in casatorie, ba chiar am auzit un tip care vrea el sa fie cerut in casatorie.

Incerc sa ma mentin indiferenta si sa ma aventurez cat mai putin in exprimarea opiniei personale. Poate ca nu vreau sa ma angrenez, poate ca nu am chef sa combat, poate ca sincer sunt discutii care uneori ma lasa rece. Gura lumii spune multe. Insa, ce nu inteleg, maritata de 6 ani, este cum e treaba asta cu cerutul in casatorie.

Ipotetic sa spunem ca as fi fost ceruta, de ce as fi fost surprinsa? Real vorbind daca am ajuns in acel punct in care partenerul m-ar fi cerut, se presupune (sau asa presupun eu), ca am fi avut un grad de intimidate si prietenie atat de profund, incat n-as fi fost surprinsa. Mai presupun si ca, mi s-ar fi parut ceva complet fortat si deplasat de contextul realitatii noastre ca si cuplu care, ajuns intr-un asemenea grad de intimitate, nu ar fi avut nevoie de astfel de momente atat de diplomate/regizate si ritualice. Un cuplu ajuns acolo, in momentul in care se simte atat de unit incat si-ar dori sa-si petreaca viata impreuna, presupun (tot eu) ca au discutat de nenumarate ori deja despre: cati copii vor, cum o sa arate casa lor, cum isi inchipiuie nunta ideala, cum vad viata la batranete, cu mult inainte sa apara aceasta cerere in casatorie, care din punctul meu de vedere e doar o chestiune de conformare sociala.

Din orice punct de vedere as privi-o, tot nu inteleg. S-o luam logic:

  1. Din punct de vedere al emanciparii femeilor sau al egalitatii dintre sexe- nu inteleg de ce in opinia publica e ceva ciudat ca, cutareasca l-a cerut pe cutarescul. Avand in vedere ca partenerii sunt egali in fata legii, cat si din punct de vedere social (ceea ce tindem sa credem nu?), nu vad de ce ar fi atat de aiuristic ca o femeie sa ceara un barbat de sot.
  2. Din punct de vedere practic- nu vad de ce o femeie ar trebui sa depinda de dorinta lui de a se casatori, de ce trebuie sa astepte ea, pana  cand isi ia el inima in dinti, sau un bonus gras (evident pentru cumpararea unui inel frumusel), sau chiar sa astepte ea ca el sa-si dea seama ca ea isi doreste sa se marite. De ce n-ar hotara ea momentul pentru a-i spune frumosului Adonis ca-si doreste casa, masa, plozi si tot tacamul?! De ce nu si-ar lua destinul in maini, decat sa astept Adonisul s-o lase eventual cu ochii-n soare si cu sapte riduri pe frunte?!
  3. Din punct de vedere estetic- Daca tot am adus vorba de inel, nu inteleg cum eu ca femeie as putea sa port o viata de om, un inel ales de un el. Sunt rari acei “ei” care ar sti sa aleaga un inel purtabil, dapai sa-l mai porti si toata viata…

Deci, asadar si prin urmare, m-am racorit, mi-am exprimat opinia liber, numai pentru cei ce vor sa citeasca.

Cred cu ardoare ca doi oameni care se iubesc si care au o relatie atat de profunda incat sa faca o casnicie sa mearga, asa vreo 60 de ani, n-au nevoie de ritualuri, n-au nevoie de cereri (fie ele din orice parte a cuplului) si mai mult, cred ca este de la sine inteles, atunci cand se privesc in ochi, ca-si doresc eternitatea impreuna. Cel putin asa a fost pentru noi!

Gay sau Straight, un cuplu este tot un cuplu!

Intamplarea face, ca petrecerea de anul nou sa ne gaseasca in casa unui cuplu de gay! Pe ei in cunosteam din vedere, la fel ca pe multi alti invitati de la petrecere.

Ca preambul pentru incursiunea noastra dintre ani, eu, liberala familiei, m-am simtit obligata sa-i fac un mic instructaj conservatorului Gladiator: “Te rog frumos, sa lasi la o parte conceptiile tale conservatoare! Sa te porti frumos! Daca consideri ca nu esti in stare sa accepti ceva diferit fata de normalitatea ta, mai bine anunta-ma din start sa nu mai mergem!” Se pare ca toate demersurile mele de a pleda timp de 8 ani pentru diversitate, in fata unui Gladiator formal, au dat roade, caci mi-a zis: “Mergem!

Ne-am ambalat frumos, am pregatit o sticla de Champagne si am pornit la drum.

Intr-un tarziu, invartindu-ne buimaci dupa instructiunile GPS-ului printre stradute minuscule si inghetate din Bucuresti, am ajuns la locul cu pricina: un apartament micut si cochet, aranjat cu mult bun gust, unde se putea gasi deopotriva amprenta masculina cat si amprenta feminina. O multitudine de dulapuri, pe care subsemnata o invidiaza pana si in ziua de azi, si o camera plina cu tehnologie, pe care Gladiatorul a savurat-o din prima clipa.

Fiecare cu ale lui… Eu m-am indreptat spre sufletul petrecerii, admirandu-i maiestria de a-si aranja parul in cel mai sofisticat mod si de a-si asorta pantofii din piele-ntoarsa de culoarea prunei cu camasa, gazdei. Gladiatorul, s-a retras in discutii tehnologizate despre Corsair si alte lucruri care pe mine ma depasesc, cu jumatatea gazdei.

Printre picaturi, dansuri, glume, am observat ca fiecare membru al cuplului era diferit, la fel cum este cuplul meu. Unul mai petrecaret, mai sociabil, mai liberal, iar altul mai conservator, mai rezervat, nefumator si casnic. Si-au schimbat priviri ingrijorate, atunci cand pisica de teama si sperieturi s-a deranjat la stomac, exact cum ne ingrijoram noi atunci cand pustiul e bolnav. Unul a fost rezervat si stanjenit de atata lume invadandu-i spatiul personal, dar amabil. Celalalt a fost amuzant, primitor si ghidus…

Cand am ajuns acasa spre dimineata, am tinut neaparat sa-i aflu parerea, lui, Gladiatorului. Mi-a zis zambind: “M-am simtit foarte bine! Ai avut dreptate, gay, straight, un cuplu e un cuplu, iar gazdele noastre au fost niste persoane placute, inteligente si mult mai cu picioarele pe pamant decat multe persoane hetero pe care le cunoastem.

Deci se poate! Unitate in diversitate!

Feminism denaturat!

Sunt femeie, dar nu ma astept la niciun fel de tratament aparte, pentru simplul fapt ca sunt femeie. Ma astept insa, la acelasi tratament pe care il primeste un barbat.” Padma Lakshmi

Zilele trecute ma inscriam pe un site la niste cursuri gratuite. Parte din inscriere era completarea unui profil, iar una din intrebari era: “Faceti parte dintr-o categorie de persoane defavorizate?”, la alegere n raspunsuri, unul din care, pre-definit – “Femei”. Wow! Feminista (in rezerva) din mine s-a cutremurat! Tu, cel care ai ales sa bagi ca si categorie predefinita “Femei” la capitolul “categorie de persoane defavorizate”, tu m-ai defavorizat! Tu mi-ai lasat jos stacheta, incluzandu-ma predefinit intr-un grup defavorizat. Bat cu mintea mea de avocat, ca ai facut-o ca si fi politically correct si sa nu existe vreo interpretare absurada, ca pe site-ul tau, defavorizezi femeile si ca nu le-ai acorda o sansa egala cu barbatii, in vederea accesarii unor cursuri gratuite. Aprofundez cu mintea mea de avocat si-ti zic, ca la orice ora te-as lovi cu faptul ca prin asta ai defavorizat barbatii si tot-odata revoltat femeile pentru ca le-ai incadrat din start acolo unde nu le este locul. Dar toate astea s-au intamplat dintr-o prea mare precautie, a ta, a multor alte institutii, organizatii, militanti, care au dus Feminismul la extremis si l-au denaturant.

Da, am fost numita de multe ori feminista, pentru ca da, cred ca femeile trebuie sa aiba drept de vot, trebuie sa aiba liberul arbitru, la fel ca si barbatii, de a munci sau sta acasa, cred ca trebuie sa aiba sanse egale in campul muncii si cred cu ardoare ca sunt fiinite inteligente la fel ca si barbatii. Cred ca femeile au puterea fizica de a lupta cu arma, cred ca au aptitudinea intelectuala de a conduce o organizatie, cred ca unele femei sunt mai destepte decat unii barbatii, dar cred si vice-versa. Cam aici se termina feminismul meu!

Am militat, ne-am luptat, am obtinut emanciparea. Acum, stop! Tot ce este prea mult strica!

De ce ai tu, feminista moderna, pretentia ca un mascul sa te considere egala si tot-odata sa-ti deschida usa la masina sau la lift?! De ce ai tu, feminista moderna pretentia ca masculul de langa tine sa spele vase cot la cot cu tine, si tot-odata sa-ti plateasca iesirile in oras, gentutele sau pantofiorii?! De ce ai tu, feminista moderna, pretentia ca masculul tau pereche sa ia decizii impreuna cu tine legate de concediul viitor si tot-odata sa-ti care bagajele prin aeroport pentru ca tu nu esti in stare sa ambalezi atat cat poti sa cari?!

Pardon! Daca ma intrebati pe mine, am denaturant Feminismul, sau cel putin alegem sa practicam un Feminism selectiv.

Am pretentia sa imi stai alaturi la greu (cu bani, cu timp, cu intelegere…) asa cum iti voi sta si eu daca va fi cazul! Am pretentia ca sunt om, nu barbat sau femeie! Am pretentia ca ma auto-sustin, imi deschid singura usa la masina, imi car bagajele si platesc la cinema sau la restaurant nemteste. Am pretentia sa fiu apreciata pentru intelect si calitati, indiferent de sexul meu, dar, n-am pretentia sa-mi zici Sarut Mana ci Salut; n-am pretentia sa nu vorbesti urat langa mine, pentru ca-s femeie, am pretentia sa nu vorbesti urat cu mine, pentru ca sunt om! N-am pretentia sa ma menajezi cand vine vorba de munca fizica, pentru ca vreau sa muncesc alaturi de tine, ca sa fim egali!

Ma mai infoi din cand in cand, atunci cand intalnesc masculi preistorici care nici macar nu sunt interesati sa ma auda vorbind caci sunt femeie (deci, ce mare branza au eu de zis!), imi cresc instant 7 testicole (asa cum ma tachineaza uneori Gladiatorul) si-i pun la pamant in 3 timpi si doua miscari, cu limba mea ascutita si otravita, dar la rece vorbind sunt rari masculii astia si si-au pierdut de mult cautarea.

Deschideti ochii bine: suntem egali! Opriti manifestatiile, pana nu cadem in penibil! Egalitatea ne-o mentinem prin demnitate, munca si respect fata de egalul nostru, fiindu-i alaturi cot la cot, prin valurile vietii!