Paradox

Fiemiu’ e la gradi’ particulara. Da, da, chiar o gradi’ cu staif. Se aude in piata ca e o gradi’ foarte buna. Vuiesc parcurile despre cat de inteligenti ies copiii din gradinita asta. Permiteti-mi sa am dubii ca va deveni careva vreun geniu.

O sa zic din start ca nu am intentionat sa fie la o gradi de fite. Am ales particulara din motive de timp, vacante, etc… In rest am ales o gradi la 2 pasi de casa, cu o curte imensa, unde mi se promitea ca va gradinari si va cauta melci prin ploaie. Pana acum nu s-a intamplat nici una nici alta, dar mai avem un an in fata.

Printre nenumaratele activitati de “genizare” a puiutilor din gradinita, exista o activitate care chiar este pe gustul meu: se numeste Catelusul Lin. In mare, o data pe saptamana, li se da copiilor o fisa colorata cu acest catelus ce se numeste Lin, iar in fiecare saptamana catelusul are cate o problema: ba i-e somn, ba i-e foame, ba il ploua. Copiilor le este indicat sa deseneze pe foaie, o rezolvare la problema catelusului. Ne-a fost explicat ca este o modalitate vizuala de a dezvolta empatia la copiii, intr-un mod creativ. Mi se pare foarte de bun simt si pertinent; am fost chiar amuzata cand a venit Andru acasa cu catelusul asta de-i era prea frig, iar el ii facuse bagajele sa plece intr-o tara calda la mare. Mi-ar placea sa-mi gasesca si mie solutii deastea faine.

Ieri cand s-a dus ta-su sa-l ia de la gradi, Andru statea cuibarit si suparat intr-un colt al curtii. De cum l-a vazut pe taica-su, a alergat in bratele lui si a inceput sa planga in hohote, cerundu-i sa plece cat mai repede de la gradi. Am aflat mai tarziu, dupa vreo 2 ore, in care Andru a fost posomorat, dupa ce si-a revenit, ce defapt se intamplase: in curtea gradinitei, el si altii copii gasisera un pui de pasare, extrem de micut. Mi-a povestit ca cel mai probabil, “puiul se pierduse de mamica lui”. Au incercat sa-i gasesca cuibul, ei micuti asa, in speranta de a-l ajuta sa revina la familia lui. In scurt timp la fata locului a ajuns o ingrijitoare, care le-a smuls puiutul din maini si l-a dus la gunoi! Soc si groaza!!! I-a luat lui Andru ore bune sa-si revina la starea lui permanenta de optimism si jovialitate.

Ma intreb in adancul sufletului: de ce inventam jocuri pentru dezvoltarea empatiei, daca intr-o situatie data reala, nu suntem in stare sa o manifestam chiar noi, adultii? De ce stam oare atat de bine la capitolul teorie si atat de prost la capitolul practica?!

Poate ar trebui sa ne intrebam copiii!

Parinte

Parinte :)! Probabil cuvantul cu care ma identific cel mai tare. Cuvantul care ma face sa zambesc atunci cand imi amintesc ca sunt parinte. Atunci cand am o zi nasoala, cand mi se ineaca toate corabiile, cand simt ca nu mai respir si ca iar ma las prinsa in agitatia ce ma inconjoara, e suficient sa intru in casa, sa vad o fata zambareata care alearga spre mine si care ma amuza intrebandu-ma zilnic: “Ce mi-ai adus?” O mica persoana care, am inteles, s-ar bucura de i-as aduce si o bucatica de hartie, pentru simplul fapt ca i-am adus-o eu, ca m-am gandit sa i-o aduc, ca n-am mai adus nimic altceva pentru nimeni.

Cand ma scufund in viata de zi cu zi si uit ca este doar cursul vietii, cand aleg sa ma complac in nefericirile mele minore, e suficient sa privesc alaturi, cea mai pufoasa fiinta, care doarme linistita langa mine, care zambeste atunci cand o mangai in somn, care imi spune “Multumesc” atunci cand ii spun “Te iubesc!”.

Atunci cand simt ca necazul lumii ma apasa, si cresc in mine frustrari sadite de neputiinta de a scimba ceva, este suficient sa rememorez 4 ani de simbioza cu sufletul meu pereche, sa-i privesc licarirea din ochi si sa stiu ca este neschimbata de cand ne-am privit prima oara, sa-i adulmec mirosul si sa-i aud glasul atunci cand ma testeaza si-mi intinde rabdarea la maxim, pentru a ma simti implinita pentru ca o face.

Parinte inseamna mult mai mult decat a hrani si a adaposti o fiinta. Parinte inseamna mult mai mult decat a iubi. Parinte inseamna a privi, a observa, a sadi dorinta cunoasterii, a da curaj, a motiva, a obloji si de ce nu, a fi omniprezent, a renunta cu bucurie la o parte din tine pentru a fericii alta.

“THINK OUT OF THE BOX!”

Luand pranzul cu Andrei in bucatarie, priveam amandoi catre panoul expozitional cu lucrarile de la gradinita, pe care le schimbam periodic. N-am cum sa nu observ ca sunt foarte diferite de cele de acasa. Sa zicem ca sunt mai… precise. Il intreb: “La gradinita pictezi singur?” El: “Nu! Ma ajuta cineva.” Eu: “De ce?” El: “Pentru ca nu pot singur!” Ii zambesc si-i zic: “Dar Andrei, acasa pictezi mereu singur si chiar pictezi foarte frumos!” Se uita uimit la mine si intreaba: “Da?!” Ii raspund: “Da! Pictezi foarte frumos!” Imi zambeste cu-n zambet larg si pare foarte multumit.

Imi amintesc ca o discutie asemanatoare am mai avut chiar in holul gradinitiei, probabil acum ceva luni, cand el ma astepta entuziasmat sa-mi arate ce pictase in ziua respectiva. Dupa ce l-am asigurat ca-mi place foarte mult, cu o fata trista mi-a zis: “Am depasit putin liniile!” Mai ca statea sa planga. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost: “Stai linistit, eu la serviciu depasesc liniile mereu.

Fac o analogie intre cele doua evenimente si n-am cum sa nu ma gandesc la cat de bizara este lumea in care traim: la gradinita trebuie sa coloram intocmai precum modelul alaturat si doamne feri’ sa depasim liniile; in scoala generala suntem torturati sa facem bastonase si liniute perfecte ca alt-fel vai de capul nostru cand luam 7 la caligrafie (cazul meu!); incepand de cand te pregatesti pentru liceu si pana termini, dai teze peste teze, examene peste examene, suntem incurajati sa tocim, sa invatam siruri de cuvinte pe de rost; apoi, daca ai sansa sa ajungi la vreo universitate prestigioasa prin afara, sau daca ai niscaiva curiozitate si incepi sa studiezi singur niste chestii mai serioase, descoperi minunata expresie “Think out of the box!” (Gandeste in afara cutiei- aka- da-ti frau liber imaginatiei, nu te lasa prada conventionalului!) Si da, majoritatea oamenilor care au cladit imperii pe cont/intelect/efort propriu, au fost oameni care gandeau sau gandesc intradevar “out of the box”.

Deci, cat de bizar poate fi faptul ca de mic esti programat sa te incadrezi in niste norme/standarde/tipare, mai cu frumosul, mai cu de-a sila, mai cu rusinea, mai cu presiunea sociala, ca dupa ce vei fi  fost complet programat si modelat, sa realizezi ca defapt trebuie sa fi creativ, inovativ, sa aduci un plus de noutate sistemului care s-a chinuit din rasputeri sa-ti creeze un handicap al viziunii proprii?!

Ca sa termin in nota parinteasca cu care am inceput, realizez ca odrasla mea va trebui sa se incadreze oarecum in sistem. N-am cum sa schimb gradinita, n-am cum sa schimb mentalitati pe care eu le privesc ca fiind inguste, n-am cum sa schimb sistemul de invatamant! Sper sa am motivatia, timpul si intelepciunea necesare, caci va fi un drum lung, sa-mi pot ghida minunea sa ocoleasca sistemul, sa fie oarecum deasupra lui. Cred cu ardoare, ca inainte de a ne invata copiii sa nu depaseasca liniile sau sa faca bastonase perfecte, ar trebui sa-i invatatm sa gandeasca, sa puna la indoiala si sa cerceteze, sa fie curiosi si pasionati, mai degraba decat terorizati si robotizati!

Narcis si Filip!

Se lasase seara. Zapada sclipea in lumina lampadarelor de pe stalpi, iar noi eram istovite de tras la saniuta.

In departare se auzeau glasurile unor copii razand si bucurandu-se de ninsoare. Andrei evident, n-a ramas imun la ele si nici eu la privirea lui jubiland la auzul copiilor.

Am luat toti trei saniuta, mama, Andrei si cu mine, si ne-am indreptat cu pasii scartaind prin zapada, spre locul veseliei.

Andru s-a prezentat rusinos, iar Narcis (13 ani) si Filip (11 ani), i-au zambit si l-au invitat sa se bulgareasca cu ei pe maldarul de zapada ce-l formasera langa casuta lor.

Ne-am petrecut cu Narcis si Filip, cred, peste o ora, timp ce s-a scurs incredibil de repede, dat fiind faptul ca ne-am distrat de minune toti.

Mama si cu mine am uitat pentru o ora ca suntem adulte, ca uneori ne certam, ca avem opinii diferite mare parte din timp. Ne-am batut cu bulgari, am chicotit, ne-am tachinat una pe cealalta ca suntem ochelariste si ne-am luminat vazandu-l pe Andru cat de sociabil este. Narcis si Filip au scos ce-i mai frumos din noi!

Narcis si Filip, frati, fac parte dintr-o familie numeroasa, cu zece copii, ce-si duce traiul intr-o casuta cu gradina de legume. In ei am vazut doi oameni fericiti, zambitori, sociabili si empatici. Doi oameni care se bucura de viata, dincolo de aparentele ei. Doi oameni simpli, care pentru o fractiune de viata si-au aplecat privirea si atentia asupra unui brotacel de trei anisori, i-au facut jocul, i-au zambit sincer si in naivitatea lor molipsitoare, l-au tratat ca pe un egal, menajandu-l tot-odata, fara ca el sa bage de seama c-ar fi menajat.

Prin Narcis si Filip am inteles, ca mai exista oameni care nu cauta comoara de la capatul pamantului, ci o pretuiesc chiar pe cea pe care o au in ograda! Am invatat ca resursele, sau lipsa lor, nu conditioneaza fericirea sau nefericirea unui om.

Nu pot decat sa-i admir fara macar sa-i cunosc, pe oamenii ce i-au educat atat de frumos pe Narcis si Filip. Lui Narcis si Filip le doresc sa-si pastreze naivitatea, jovialitatea si bucuria de viata, in speranta ca ea va fi blanda cu ei, si-mi doresc sa-i revad cat mai curand.

Gradinita, instructiuni de folosire, avantaje si dezavantaje!

“Cand copiii nu fac zgmot, fac prostii mai mari!”– Henry Fielding

Tin sa precizez ca recomandarile din prezentul articol sunt bazate pe opinii si experiente strict personale.

Dupa ce a plecat mami la munca, Andru a ramas cu o bona. Era mult prea mic sa plece la gradi (in opinia mea). Avand in vedere ca ambele bunice muncesc, Andru a fost nevoit sa se adapteze relativ repede cu Coco (bona lui). Coco, ca orice alt om, cu defecte si calitati, dar spre deosebire de alte bone, a fost un membru al familiei pentru Andru (si pentru mine), datorita faptului ca l-a iubit si il iubeste sincer.

Am stiut ca a venit momentul ca Andru sa treaca la etapa urmatoare, respectiv gradinita, in momentul in care a devenit un mic tiran cu Coco. Peste zi, el era un suveran neinfricat, iar Coco devenise un supus docil. Atunci am stiut ca trebuie sa pun in practica promisiunea pe care i-o faceam mereu lui Andru: “Vezi ca te inscriu la scoala militara daca nu te potolesti! J”

Demersuri in gasirea unei gradinite:

Nu fac mari diferente intre institutiile de stat si cele private. Am ales insa o gradinita privata datorita programului prelungit si a faptului ca sunt deschise si pe timpul vacantei de vara (lucru de ne-neglijat in cazul in care si parintii si bunicii sunt inca, in campul muncii).

Am vizitat diverse gradinite impreuna cu Andru, considerand ca atat pentru mine cat si pentru el este importanta prima impresie atunci cand vezi o locatie. Spre uimrea mea am gasit foarte multe gradinite care arata ca un fel de pepiniere: clase mici in care o grupa isi petrece activitatea pe tot parcursul zilei, sala de mese in care copiii vin prin rotatie datorita faptului ca sunt foarte multi (50-60 copii/institutie), paturi rabatabile in clasa de joaca. Nu am fost foarte incantata de oferte si am respirat usurata cand am gasit acutala gradinita a lui Andrei, unde exista doar 2 grupe, maxim 25 de copii in gradinita, sala de mese spatioasa pentru toti, dormitor separat de salile de joaca si o mai mare mobilitate a copiilor in toata incinta gradinitei. Pe mine una ma deprima foarte mult ideea de a sta inchis in aceeasi camera timp de 8-9 ore/zi, si cred ca pe orice copil l-ar deprima.

Sfaturi in alegerea gradinitei:

–         spatiu cat mai amplu, in care copii sa aiba optiunea de a fi mobili pe timpul zilei (de preferat gradina/curte);

–         sala de mese spatioasa in care copii sa poata manca in liniste, fara a fi zoriti pentru a face loc altei grupe care asteapta la rand;

–         mediu intim si familial (de preferat grupe mici, gradinite restranse);

–         dormitor separat de locul de joaca (pentru mine asta este un “deal-breaker”).

Acomodarea:

Acomodarea in opinia mea, variaza de la copil la copil, in functie de cat de sociabil este, cat de atasat de mediul lui de acasa este copilul, etc…

Acomodarea lui Andru a fost una, din ce am mai auzit in stanga si in dreapta, pe la prieteni, pe la educatoare, destul de greoaie, dar relativ de bun simt.

Cred cu ardoare ca acomodarea unui copil la o gradinita depinde foarte mult de el dar si de noi, ca parinti.

Sfaturi pentru a-ti ajuta copilul sa se acomodeze noului mediu, respectiv Gradinita:

–         prezinta-i noua locatie ca pe un  loc unde poate socializa cu alti copii, un loc in care are posibilitate de a se juca alt-fel decat acasa;

–         asigura-l necontenit ca vei fi acolo la sfarsitul programului, sa-l iei acasa (am constatat ca ajuta foarte mult un ritual constant- acelasi parinte sa duca copilul la gradinita; acelasi parinte sa-l ia mereu de la gradinita; frecventarea aceleiasi ore de luat copilul de la gradinita);

–         fii tare! Nu ceda rugamintilor copilului de a nu merge la gradinita. Evident ca ideal ar fi sa stai cu copilul (in opinia mea), dar in cazul in care acest lucru este imposibil si trebuie sa lucrezi, accepta ideea ca daca esti constant vei reusi. Oricat de greu ar fi, oricat de mult timp ar dura acomodarea, dupa ce esti impacat/a cu alegerea gradinitei opereaza ca un chirurg: du-l, asigura-l ca te intorci chiar si atunci cand plange sau nu plange, nu trada sentimentele ce te incearca in acele momente, pleaca!

* Timp de o luna, cat a durat acomodarea lui Andru m-am trezit de multe ori plangand in masina in drum spre serviciu, mustrandu-ma ca sunt o mama rea ca-l “abandonez” la gradinita, dar nu mi-am tradat nici-cand nelinistea/suferinta, de fata cu el. Pentru ca un copil sa se acomodeze mai usor si sa fie linistit, trebuie ca in primul rand parintii sa-i inspire liniste si siguranta in tot ceea ce priveste gradinita.

* Ca o remarca, am auzit de multe ori ca exista o practica raspandita de a le explica copiilor motivarea de a merge la gradinita ca si o nevoie a mamei de a lucra (pentru bani/implinire etc…)-(motivare valabila in general atunci cand copilului ii este greu sa se desparta de mama in orice fel de situatie), cum ca mama/tata ar avea nevoie si de timpul ei/lui, viata ei/lui. Consider ca este o incarcare emotionala foarte mare pentru un copil mic, consider ca nu copilul trebuie sa accepte nevoile parintelui ci din contra, parintele trebuie sa accepte nevoile copilului la momente date din viata sa. Ca si explicatie mult mai utila, recomd sa se abordeze practica in care copilului sa i se explice, ca el are nevie de o viata separata de cea a parintilor, de o lume exclusiva a lui, de prieteni proprii, de nevoia de a invata si face lucruri noi, ce nu pot fi facute cu parintii.

Avantaje:

–         socializarea este din punctul meu de vedere cel mai mare avantaj al gradinitei. Copilul invata sa interactioneze cu alti omuleti de varsta sau apropiati de varsta lui, nu numai cu adulti;

–         imbunatatirea limbajului; exersarea memoriei (prin cantece si poezii);

–         renuntarea la pampers (recunosc ca gradinita a reusit cu Andru, ceea ce eu nu am fost in stare si nici Coco) – se pare ca in colectivitate copiii sunt convinsi mai usor sa faca anumite lucruri;

–         diversificarea alimentatiei- la fel ca la alineatul anterior, copii au o disponibilitate mai mare sa manance diverse mancaruri atunci cand cei din jurul lor (respectiv alti copii) mananca langa ei;

–         copiii descopera si exploreaza prietenia, empatia fata de alti copii, notiunea de colectiv vs individual.

Dezavantaje:

–         unul dintre dezavantaje ar fi acela ca, copilul va invata si anumite lucruri mai putin de dorit de la alti copii, cum ar fi, cuvinte neplacute, tanguieli, schimonoseli, etc…;

–         cel mai mare dezavantaj al gradinitei, din punctul meu de vedere, este acela ca, odata cu intrarea in colectivitate, chiar si cel mai rezistent copil, incepe sa fie predispus la imbolnavire: raceli, probleme cu stomacul… Din experienta poprie, in timp se imunizeaza si devine mai rezistent, dar cu siguranta copilul este expus mai multor riscuri din punct de vedere medical, decat in cazul in care ar sta acasa.

Ca sa fac un rezumat, vorbind din prisma unei persoane care nu a fost la gradinita, din prisma unei mame care spera sa nu fie nevoie sa-si duca copilul la gradinita, si in urma unei experiente descrise anterior, tind sa trag concluzia ca, gradinita este mai mult benefica decat nociva. Tragand linie, ma bucur ca am avut oportunitatea sa-l duc pe Andru la gradinita, iar recompensele sunt mai mari decat neajunsurile.

Succes pentru toti cei ce urmeaza sa ia aceasta decizie si multe rabdare!

Am un baietel mamos! Si ce daca?!

Trebuie sa mentionez de la bun inceput ca nu mi-au placut copiii niciodata. Nu am fost genul care sa ma arunc pe ei si sa exclamez: “Vai ce dragalas!” sau sa ma schimonosesc in toate felurile sa le fac pe plac. Nu ca nu i-as fi considerat frumosi, dar pur si simplu nu gaseam un limbaj comun cu ei. Eu nu-i placeam si nici ei pe mine, in mod deosebit. Nici acum nu pot spune ca ma omor dupa copiii altora, dar ii inteleg mult mai bine, uneori am senzatia cai-i inteleg mai bine chiar decat proprii lor parinti.

Mereu mi-am dorit o fetita, dar in momentul in care am ramas gravida, am stiut ca voi avea un baiat. Am simtit ca va fi baiat si asta ma facea fericita, cu toate ca eu initial imi dorisem fetita. Tin minte ca pe la varsta adolescentei tata mi-a zis ca-si dorise baiat, dar ca n-ar putea fi mai fericit decat este ca a avut o fetita ca mine. Atunci mi-am imaginat ca mi-o zice din complezenta. Acum simt cu adevarat la ce se referea. Cand am aflat ca “termenul de livrare bebe” era pe 24.12.2009, am inceput sa vorbesc cu Andrei (din burtica) sa iasa pe 21, ca sa prindem si noi Craciunul acasa. Andrei m-a ascultat si asa a fost! Pe 20.12.2009 am facut bradul pentru orice eventualitate, iar pe 21.12.2009 la 5 dimineata am avut un sentiment ciudat: m-am trezit din senin si mi-am facut o cacao cu lapte; am avut o presimtire ca nasc, cu toate ca n-am pierdut nici apa si nu aveam nici dureri; durerile au venit ceva mai tarziu, pe la ora 8:00, cand deja ma indreptam spre spital.

Tin minte ca a fost o sarcina frumoasa, m-am simtit sanatoasa, frumoasa, iar de prin luna a patra-a, cand Andru a inceput sa miste, nu m-am mai simtit nici un moment singura. Eram mereu cu el, si el era cu mine. Andru mi-a influentat gusturile, starile de spirit, muzica pe care o ascultam in masina…

In prima noapte cu Andru acasa n-am putut sa dorm. Am stat cuibarita cu el in mijlocul canapelei si n-am sa uit nici-cand sentimentul de implinire. Stiu ca sentimentul cel mai profund era ca nimic altceva nu conteaza, puteam muri in clipa aia si muream fericita.

De cand s-a nascut Andru, cea mai lunga perioada de despartire a fost de 24 de ore (obligatie de serviciu). Cand ne despartim stiu ca-i e dor, imi zice. Si mie mi-e! Nu stiu cui i-e dor mai mult, dar amandoi uram sa fim despartiti. Eu, mai mult decat el, am uneori nevoia sa evadez de el, dar chiar si atunci cand iau pauze, fie ca merg la serviciu fie ca ies fara el, evadarea e mereu asociata cu remuscare, cu sentimente de vinovatie si cu o senzatie de lipsa a ceva vital.

Inainte sa nasc condamnam parintii care dormeau cu copii in aceasi camera. Eu fiind un copil crescut in camera separata de parinti, am considerat ca asa e normal, ca si cuplul trebuie sa aiba clipele lui de intimidate, chiar si atunci cand exista aceasta minune mica. Deci, din a doua zi de viata, Andru a dormit singur, in patutul lui, la el in camera. Oricat de greu ar fi fost sa fac naveta la el in camera din 3 in 3 ore ca sa-l alaptez, am tinut sa doarma singur. Asta pana cand, la 9 luni Andru s-a revoltat si a inceput sa-mi solicite prezenta din ce in ce mai mult pe timpul noptii: ajunsesm sa ne trezim din ora in ora, linistindu-se abia cand il luam in brate, si da il luam in brate si-l linisteam, contrar sfaturilor, caci era iubirea mea si nu puteam sa-l aud urland dupa mine. Multi zic ca sunt manipulativi, copiii, ca daca-i lasi sa planga la un moment dat se opresc si inceteaza sa mai strige. Eu cred ca privarea unui copil/infant de prezenta pe care o cauta e nimic mai mult sau mai putin de cruzime. Incet incet, Andru s-a infiltrat in patul nostru conjugal, trezindu-se noaptea si aratandu-mi cu degetul unde sa-l duc. Imi amintesc si acum noaptea in care Gladiatorul mi-a dat dezlegare sa-l aduc: Andru era fericit, dormea zambind, iar eu eram linistita si impacata. Multa lume m-a condamnat, si nu-mi pasa. Daca stau sa ma gandesc bine, in regnul animal, mai toate mamele dorm alaturi de puii lor pana acestia ating maturitatea. Ba mai mult, cuplul nu are de ce suferii, daca invata sa se adapteze!

Andru are 3 ani. Am fost nedezlipiti un an si 8 luni, timp in care am stat acasa cu el, l-am invatat sa manance, sa mearga, sa vorbeasca, sa se joace, sa accepte compania si sa isi asume riscuri (minore ce-i drept, cat pentru varsta lui). Acum Andru merge la gradi, are viata lui, prieteni, experiente noi, ingrijitoare preferata, haine pe care nu vrea sa le imbrace, mancare pe care o adora, opinii, idei, dorinte si uneori chiar fite. Ceea ce a ramas constant in viata lui Andru, a fost preferinta de a sta cu mine, de a ma avea prin preajma si de a-mi impratasi din experientele lui. Mereu ma pot baza pe el sa-mi spuna adevarul sau ceea ce simte.

Lumea imi zice ca Andru e mamos. Este! Si ce daca?! Prietenii ma tachineaza uneori spunandu-mi: “Vai si amar o sa fie de nora ta!”, le raspund in gluma: “Nu mai pot eu de ea!”. Sincer, si Gladiatorul e mamos, si-a fost de mic. E o mamosenie minunata: nu m-a facut nici-cand sa ma simt pe planul doi, nu m-a comparat nici-cand cu mama lui, chiar daca spre deosebire de mine ea este o gospodina desavarsita… Mereu cand o vede o imbratiseaza tandru si o pupa, nu se ratoieste nici-cand la ea si nu-i reproseaza nimic (din respect, din mamosenie, Dumnezeu stie…), dar cred ca imi doresc ca Andru sa fie la fel cand va creste: intr-un echilibru perfect intre mama si sotie!

Cand va dori Andru sa se desprinda de mine, asta nu voi sti decat atunci cand se va intampla. Cand va dormi singur? Cand nu ma va mai striga atunci cand nu-s cu el? Cand va bea lapte si cu alti membrii ai familiei chiar daca eu nu sunt? Raspunsul la intrebarile astea e incert, dar cu siguranta totul se va intampla in ritmul lui Andru. Eu nu voi face nimic pentru a-i accelera decizia de independenta. Nu din egoism, nu din lipsa de interes, ci pur si simplu datorita faptului ca fiecare are ritmul lui, iar ritmul asta este cel mai natural lucru. Cine suntem noi sa ne punem cu natura?!

Asa ca dragi parinti, viitori parinti sau nedoritori de a fi parinti, inainte sa dati altora sfaturi, inainte de a le judeca actiunile, ganditi-va ca fiecare copil are pasarelele lui, iar uneori mamele au chiar stoluri! Fiecare e liber sa traiasca in armonie cu proprii lui copii. Nimic nu poate fi mai frumos, chiar si atunci cand e istovitor de greu.

Doi ochisori verzi…

Prin peregrinarile mele prin oras, in trafic, m-am oprit la stop. Rosu! Soare, frumos, cald, o zi de toamna dementiala!

Fiind prima oprita la stop ,privesc usor alaturi, la trecerea de pietoni: o mama cu 2 copii: ea, o tanti imbatranita inaintea vremii, infofolita cu te miri ce, carand intr-un, ceva improvizatie de port-bebe, un prunc minuscul, sa zicem pe la vreo 4 luni. Nici nu-i vedeai infatisarea de ingramadit ce era la sanul mamei. Se oprise tanti,sa-i puna o basma pe cap. Langa ea, se vede un carucior de carat “sarsanale”. Din carucior rasare un capsor: un bietel pe la vreo 2-3 anisori, murdarel, negricios si trist.

Parca la stop mi se intampla toate! La stop trebuie eu sa descopar universul asta iar si iar…

Un prichindel dragalas, cu ochisorii verzi, un verde smarald, trasaturi finute si spiritul infrant. Ma privea suspicios si i-am zambit! Nimic… Nu scot nici o emotie de la el. Ma stramb, scot limba, ma hlizesc, ma schimonosesc in toate felurile universului posibile. Liniste deplina! Tace, ma priveste fara sa-si schimbe catusi de putin infatisarea. E coplesit… e obosit… e plictisit… e deprimat…

Ii vad ochisorii in fiecare zi, in imagina imprimata adanc in mine, si de fiecare data cand ii vad ma-ntreb: cum am ajuns sa traiesc intr-o lume in care nu pot scoate un zambet sau macar o grimasa de la un pusti minuscul de 2 anisori…

Aveti careva vreun raspuns?!