Ganduri de femeie

Iti vad ridurile triste de deasupra sprancenelor mustacioase, si-as vrea sa le sterg cu-n burete. Iti aud glasul mintii care freamata mereu, straduindu-se sa ne fie mai bine.

Iti aud respiratia greoaie cand adormi, si te simt cand tresalti in vis. Dumnezeu stie ce visezi, nici macar tu nu sti. Iti privesc doar prin bezna ploapele care tresalta sub impulsurile pe care mintea ta le creaza si te mangai, in speranta ca vei simti ca nici in vis nu esti singur.

Te trezesti greoi si morocanos. Te gandesti mereu la ce te asteapta cand iesi pe usa aia de otel si intri pe cea de sticla. Iti porti uniforma cu amaraciune si ma straduiesc sa-ti transmit lucruri bune cu privirea. Iti zimbesc fortat uneori, in speranta ca-ti va lumina ziua.

Te sun rar ca sa nu te deranjez, iti pun din ce in ce mai putine intrebari ca sa nu te sacai, iti scriu mult si des tot ce vad, simt si sper pentru tine.

Sper sa-ti vad mai des licarul din privirea aia beata atunci cand te imbeti. Sper sa-ti privesc cat mai des colturile gurii atunci cand se arcuiesc in sus, atunci cand te uiti la desene animate. Sper sa-ti admir gropita din obraz de 1000 de ori pe zi pentru ca se vede doar atunci cand razi. Sper sa-ti pot reproduce senzatia pe care o ai atunci cand te intorci duminica de la joc, pentru ca aia e senzatia ta maxima de implinire, placere si relaxare.

Traim in aceeasi lume, pe care uneori o percepem diferit. Traim sub aceeasi umbrela de negura meschina si vanitoasa si visam la fel. Eu visez mai mult, tu ma cobori cu picioarele pe pamant, ca mai apoi eu sa te iau iar de mana si sa te ridic la cer. Priveste iti zic, si-ti arat tot ce ai putea sa ratezi. Si te bucuri, si ma bucuri, ca privesti, cand ai puterea sa privesti.

Aici, acum, azi, maine, si peste 100 de ani sunt tot aici sa-ti astept suspinul, sa-ti sarut ridurile alea triste de pe frunte, sa-ti zic ca va fi bine chiar daca habar n-am, sa-ti ascult frustrarea nerostita si sa-ti aduc mereu aminte ca aici, acum, azi, maine, totul e efemer.

Dezamagire si Speranta

Cautand ce-i mai frumos in oameni, risti sa gasesti ce-i mai urat. Asta nu inseamna ca trebuie sa incetezi a cauta!

Jumatate din ceea ce spun, nu intereseaza pe nimeni. De aceea, scriu! Peste jumatate din ceea ce scriu, nu intereseaza pe nimeni. Asta nu o spun nicidecum cu tristete. Absolut tot din ceea ce simt, gandesc si vad, inr-un fel sau altul, trebuie sa iasa la lumina, pentru ca altfel, as exploda. In vanitatea mea cu care ma straduiesc sa lupt zilnic, nici nu mi-as dori sa fiu citita de mase. In vaintatea mea de muritor, mi-as dori sa fiu citita de cine simte, intelege si vede tot ce iese din mine, la lumina.

Intr-o cautare continua de real, natural, naivitate si empatie in lumea ce ma inconjoara, n-am cum sa nu ma lovesc de dezamagire. Dezamagirea este probabil, intr-o astfel de cautare, o stare semi permanenta, cu mici ragazuri pe alocuri. Uneori, intr-o astfel de cautare te inseli, uneori te bucuri si de multe ori, traiesti o simpla stare de dezamagire, cu care, te-ai obisnuit. Te scufunzi intr-o pelicula de deceptie, iti anihilezi partial simtamintele cu o pensula plina de culoare pe o placa de lemn, privesti rasaritul, te minunezi si contemplezi la cat de minunata e luna vazuta prin ceata, te cuibaresti langa un pui de om, unde in permananeta reusesti sa regasesti realul, naturalul, naivitatea si empatia, si-ti trece.

Te intrebi uneori de ce te-nvarti in cercuri, si revii la aceleasi tipare. De ce sa cauti mereu ce slabe sanse ai sa gasesti?!

Pentru ca, incetand a cauta, incepi sa accepti. Incepand a accepta, incetezi sa speri. Incetand a spera, te transformi. Transformandu-te, iti pierzi realul, naturaletea, naivitatea si emaptia.

Dezamagirea nu este decat reversul monedei sperantei. Unde dezamagirea nu mai este acceptata, speranta moare.

De aia 🙂

Roboteii

Tin minte ca prin generala aveam o profa pe care n-o sufeream. Intr-o zi a zis o chestie insa, care a ramas cu mine pana in ziua de azi: zicea ea ca, adultii sunt mai toleranti si mai deschisi la minte decat adolescentii, pentru ca nu sunt atat de limitati in modul de a se imbraca, in muzica pe care o asculta sau in ceea ce fac, precum adolescentii. Zicea ea ca normele sociale ale adolescentilor sunt mult mai stricte, si pentru a te incadra in ele, trebuie sa te supui orbeste, pentru ca altfel esti exclus din grup, ceea ce, in opinia ei, la adulti nu se mai intampla, datorita maturitatii. La momentul respectiv, eram convinsa ca are dreptate. Normele alea sociale stricte despre care vorbea, erau acolo, prezente, reale si le percepeam. Privindu-i pe ai mei, ca si primele mele modele de adult, imi dadeam seama ca ei intredevar nu puneau atat de mult pret pe norma sociala. Pana aici!

Au tot trecut anii, si am asteptat maturizarea celor din jurul meu, am asteptat caderea barierelor, am asteptat ca normele sociale sa devina mai putin riguroase, am asteptat ca toti sa treaca de etapa adolescentina si sa se relaxeze mental intr-un asemenea hal, incat sa devina liberi: liberi sa gandeasca, liberi sa se opuna, liberi sa li se rupa de norme vestimentare, de norme de eticheta, de norme si coduri sociale. Am asteptat degeaba! Profa gresea: normele nu se relaxeaze, normele se transforma, doar in alte nrome! Si toti, sau majoritatea, devin robotei!

Zilele trecute stateam cu Andru la coada la doctor, la o clinica privata. Harmalaie mare, coada lunga. Ajunge pe coridurul nostru un cuplu: el tiplat in camasuta mov, cizmulite maro din piele intoarsa, vestuta peste camasuta, fata de frustrat pe la vreo 35-40 de ani (eu inca privesc adultii cu ochi de pustoaica); ea, o acritura care n-a fost frumoasa niciodata, imbracata cu sacouas negru, cizme piele, fusta neagra, privire aroganta si malitioasa (cred ca ii mananca zilele frustrartului). El o roaga spasit sa-l lase sa iasa la tigara, ea raspunde taios: “Stai aici cu mine!” El ramane. Amandoi fac parte dintr-o norma sociala bine stabilita: middle management romanesc, situatie materiala mediu++, imbracati ca la carte fara strop de personalitate. O dinamica de cuplu de-ti venea sa-l iei pe el de mana si sa-i plangi de mila. Dupa cateva minute de la venirea lor mi-am amintit de profa din generala si-mi venea s-o sun sa-i zic: “Hai incoace, hai sa vezi roboteii adulti!”

Se constrang sa fie ceea ce nu sunt, sa constrang sa arate asa cum nu le este menit, se constrang sa traiasca o viata ce le-a fost impusa de un sistem bazat pe consumerism, se constrang unul pe altul sa se suporte pentru ca asa se face, asa se cere, asa se vrea. Ei sunt produsul expectantelor cladite pe ani de reclame TV, pe mii si mii de evenimente sociale cu staif, pe indoctrinarea mentalitatii occidentale, care se bazeaza pe robotizare a unor indivizi unici, pe incurajarea spiritului de turma in loc de viziune proprie.

De multe ori ma gasesc in multime, in diverse locuri, ma opresc, fie ca sunt oameni care doar trec ocupati pe langa mine sau fie ca-s la o masa mare unde oamenii vorbesc te miri ce lucruri lipsite de semnificatie, si ma intreb: “Oare toata lumea e hipnotizata? Toata lumea doarme? Daca bat din palme se trezesc?! Oare toti sunt atat de oribi sa nu-si dea seama in ce se scufunda?!”

Cand ajung acasa deschid usa de la intrare, privesc a doua treapta pe care scrie: “Suntem Reali!”. In momentul ala stiu ca am ajuns unde trebuie! Aici e liniste, sau cearta, e veselie sau furie, e pace sau razboi, dar intotdeauna ma pot baza pe faptul ca e viata reala! E ceea ce e, ceea ce simti, ceea ce gandesti, liber, fara masti, fara compromisuri, fara eticheta, fara “trebuie”, fara constrangeri, fara robotizare! Aici nu mimam toleranta, aici ne-o impunem si ne luptam cu noi insine pentru a-i tolera mai mult pe cei de langa noi! Aici ne toleram intr-o anarhie empatica!

Hai Hui prin Bucuresti!

Pentru ca am reusit sa ne desprindem de odrasla pentru cateva ore, am hotarat sa bonduim intr-o dupa-amiaza de toamna insorita, hai-huind prin Bucuresti. Ne-am urcat in masina asa cum ne e rostul, eu la volan si Gladiatorul in dreapta, urmand a ne hotara pe drum incotro s-o apucam. Si pentru ca am vrut sa verific daca scepticismul meu este total nevrotic sau daca real “marketingul e sufletul comertului”, ne-am hotarat sa dam o raita pe la niste locatii bine promovate pe canalele media, sa vedem unde sade adevarul si cat de ingusta sau ba, este granita intre poza si realitate.

Am parcat generos pe o straduta din centru, dupa ce ne-am impleticit buimaci in urma instructiunilor unui GPS varianta light de pe telefonul Gladiatorului. La prima stigare vazuram o arta murala imensa pe o casa veche (un graffiti manifest impotriva exploatarilor de la Rosia Montana 😉 ). In timp ce eu admiram iscusinta realizatorului si minunata forma de protest pasnic, Gladiatorul observa ca era semnat: Irina. Am continuat sa pasim spre prima destinatie, amuzandu-ne cum ca, in secret noaptea am evadat de-acasa si-am facut grafittiuri pe peretii Bucurestiului (as vrea eu…).

Cand am ajuns la prima locatie, o cafenea cu gradina, am privit in jur cu mintea deschisa si un ochi cercetator. Gradina mare ce-i drept, mirosea a mancare proaspata si-nbietoare, un melanj de clienti veseli, familisti pe langa alti hipsteri si niste elitisiti fitosi, presarat de copii alergand de ici colo. Pana aici se pupa realitate cu poza. Mai departe, locatie relativ incropita (specific mioritic…), in ciuda promovarii asidue a locatiei ca destinatie pentru familii cu plozi, n-am putat observa ce anume ar fi destinat copiilor in afara spatiului generos din gradina, gol; atelierele contra cost mi-au parut o risipa de timp iar targul de legume eco-bio intens promovat, spre marea mea dezamagire, arata ca o ultima strigare de reduceri la aprozarul din colt de la blocul rosu, atunci cand eram eu mica. Nu ne-am asezat! Am plecat oarecum dezamagiti ca ni s-a confirmat inca odata ca da, “marketingul e sufletul comertului” filozofand pe tema specificului clientelei care pretinde a fi ce nu este, se complace sa idealizeze ceva ce la noi nu exista, isi doreste cu ardoare sa expuna ceva ce nu reuseste. Dar cel putin, am fost in tandem!

Apoi am urcat pe scarile albe ale unei librarii luxuase amplasate intr-un monument istoric. In stanga si in dreapta obiecte aparte, pe langa multe carti fantastice. Cat de scumpa e cultura in orasul asta! Urcam si coboram pe unde ne duce labirintul scarilor si mobilierului pictat, admirand tot-odata obiectele din jurul nostru, facandu-ne liste imaginare cu ce carti vom cumpara candva… cand va veni vremea lor, hlizindu-ne in surdina despre cum a fost renovata cladirea si cat de bine am fi refacut-o noi, impreuna. Iesim pagubasi in soarele dupa-amiezii si hotaram sa revedem toate locurile din centru, care-mi placeau in timpul facultatii. O luam la pas si privim vitrinele luxuoase, cu obiecte bine desenate, lucrate, expuse la preturi exorbitante. Acelasi feeling, aceeasi senzatie ca-n trecut. Imi vin in minte versurile lui unchemiu: “Natura tu, a-tot risipitoare, in mine-ti creste inamicul, cand vad in ce splendoare, ai imbracat nimicul…” De data asta nici n-a fost natura, ci insasi omul, iar omul, e cel mai priceput la toate…

In drum, o piata alimentara cu produse traditionale de prin colturile tarii. Frumos! Poate ar fi fost chiar mai frumos daca nu ne-ar fi izbit un miros de mititei si multimea de cersetori care stateau cu farfuriutele de plastic pe bancute, in speranta unei mese calde. Si cand spun sa nu fi fost acolo, nu ma refer sa nu fi fost lasati sa fie acolo. Mi-as fi dorit sa nu existe in forma asta. Sa fi existat la casele lor, cu familiile lor, in fata unei mese indestulatoare, razand si bucurandu-se de viata, in loc sa stea asezati acolo, letargici, luptandu-se cu ea, in vazul tuturor fara sa-i vada nimenea.

La extrema cealalta, peste drum, un magazin cu alimente bio din strainataturi. Intram! Dezbatem in surdina subiectul “Bio”, eu Pro, el Contra, eu pledez pentru faptul ca in alte tari mai emancipate etichetarea chiar se face ca la carte, spre deosebire de minunata noastra tara in care piata consumatorilor este una nepretentioasa si accepta totul de-a gata, bagat usor pe gat. El e si mai suspicios, da din cap ca “Nu” si iesim!

Ultimul boutique in care intram este unul de toale si bijuuri, semi hand made. Fascinatia mea! Imi placea de cand eram in facultate si totusi daca m-ati intreba de ce, n-as sti sa pun puncul pe “i”. El zice ca am o fascinatie pentru tot ce e ciudat si pentru toti ciudatii. Rade! N-as putea sa-l contrazic! Probez cateva inele fantasmagorice si apoi iesim. Avem o stare de bine ca suntem la unison.

Incet, incet ne intoarcem catre masina si pe drum intalnim o femeie plinuta, tinerica si vesela care face contrabanda cu tartacute. De ce zic contrabanada? Pentru ca ea e oarecum in afara legii, postata pe marginea drumului cu o tarabuta inchipuita, vanzand tartacute la 2 lei bucata. Ea e in afara legii, Bucurestiul n-are loc pentru ea, insa Bucurestiul modern e suficient de spatios pentru miile de magazine luxuase care probabil ar putea imbraca toata Africa in haine cu staif. Ne oprim la Dansa si cumparam 3 tartacute (pentru Andrei, pentru mine, pentru Dansa, pentru ca ne plac…). Ea zice: “Stati sa va dau restul!” Peste drum, o asteapta la umbra sotul (asa am dedus noi), cu un copilas mic. “Pastrati restul!” spune Gladiatorul. Creste sufletul in mine, reamintindu-mi de ce l-am luat pentru o viata! Inca vede ce vad si eu, inca simte ce simt si eu, inca spera ce sper si eu, avem un ideal comun. Sa ai un ideal e mare lucru, sa-l ai comun cu-al altcuiva, e deja un inceput de plan J

Ne suim in masina si hai-huim inca putin, zambind. Ii povestesc despre ultimele carti pe care le citesc, despre cele mai recente articole de management progresist pe care le-am studiat, despre filmulete haioase sau triste care mi-au aparut in cale in ultimele zile. Lacrimez si tot-odata zambesc.

Ne privim si ne bucuram intristandu-ne. Am ajuns la aceeasi concluzie: Bucurestiul asta, are de toate pentru toti! Mai putin pentru cei saraci!

Vrei sa te mariti cu mine?

De vreo doua luni incoace, se izbesc de mine tot felul de discutii despre cereri in casatorie, care mai de care. De exemplu: “Cutareasca l-a cerut pe cutarescu, auzi la ea, sa ceara un barbat in casatorie!” Altii discuta despre modalitati de cerere in casatorie, altii despre cum asteapta cereri in casatorie; despre momente oportune de a cere in casatorie, ba chiar am auzit un tip care vrea el sa fie cerut in casatorie.

Incerc sa ma mentin indiferenta si sa ma aventurez cat mai putin in exprimarea opiniei personale. Poate ca nu vreau sa ma angrenez, poate ca nu am chef sa combat, poate ca sincer sunt discutii care uneori ma lasa rece. Gura lumii spune multe. Insa, ce nu inteleg, maritata de 6 ani, este cum e treaba asta cu cerutul in casatorie.

Ipotetic sa spunem ca as fi fost ceruta, de ce as fi fost surprinsa? Real vorbind daca am ajuns in acel punct in care partenerul m-ar fi cerut, se presupune (sau asa presupun eu), ca am fi avut un grad de intimidate si prietenie atat de profund, incat n-as fi fost surprinsa. Mai presupun si ca, mi s-ar fi parut ceva complet fortat si deplasat de contextul realitatii noastre ca si cuplu care, ajuns intr-un asemenea grad de intimitate, nu ar fi avut nevoie de astfel de momente atat de diplomate/regizate si ritualice. Un cuplu ajuns acolo, in momentul in care se simte atat de unit incat si-ar dori sa-si petreaca viata impreuna, presupun (tot eu) ca au discutat de nenumarate ori deja despre: cati copii vor, cum o sa arate casa lor, cum isi inchipiuie nunta ideala, cum vad viata la batranete, cu mult inainte sa apara aceasta cerere in casatorie, care din punctul meu de vedere e doar o chestiune de conformare sociala.

Din orice punct de vedere as privi-o, tot nu inteleg. S-o luam logic:

  1. Din punct de vedere al emanciparii femeilor sau al egalitatii dintre sexe- nu inteleg de ce in opinia publica e ceva ciudat ca, cutareasca l-a cerut pe cutarescul. Avand in vedere ca partenerii sunt egali in fata legii, cat si din punct de vedere social (ceea ce tindem sa credem nu?), nu vad de ce ar fi atat de aiuristic ca o femeie sa ceara un barbat de sot.
  2. Din punct de vedere practic- nu vad de ce o femeie ar trebui sa depinda de dorinta lui de a se casatori, de ce trebuie sa astepte ea, pana  cand isi ia el inima in dinti, sau un bonus gras (evident pentru cumpararea unui inel frumusel), sau chiar sa astepte ea ca el sa-si dea seama ca ea isi doreste sa se marite. De ce n-ar hotara ea momentul pentru a-i spune frumosului Adonis ca-si doreste casa, masa, plozi si tot tacamul?! De ce nu si-ar lua destinul in maini, decat sa astept Adonisul s-o lase eventual cu ochii-n soare si cu sapte riduri pe frunte?!
  3. Din punct de vedere estetic- Daca tot am adus vorba de inel, nu inteleg cum eu ca femeie as putea sa port o viata de om, un inel ales de un el. Sunt rari acei “ei” care ar sti sa aleaga un inel purtabil, dapai sa-l mai porti si toata viata…

Deci, asadar si prin urmare, m-am racorit, mi-am exprimat opinia liber, numai pentru cei ce vor sa citeasca.

Cred cu ardoare ca doi oameni care se iubesc si care au o relatie atat de profunda incat sa faca o casnicie sa mearga, asa vreo 60 de ani, n-au nevoie de ritualuri, n-au nevoie de cereri (fie ele din orice parte a cuplului) si mai mult, cred ca este de la sine inteles, atunci cand se privesc in ochi, ca-si doresc eternitatea impreuna. Cel putin asa a fost pentru noi!

Manifest impotriva Campaniei Anti Cersetorie!

Panourile astea publicitare ma ucid usor, usor, cam de un an incoace! Habar n-am cine a initiat Campania asta si cu ce scop real, dar nu ma mai pot abtine. Deci, ma ridic in picioare si MANIFEST (pasnic, prin scris)!

Cersetoria este… pentru unii, tind sa cred, un JOB, un stil de viata, o resemnare… Insa, mai tind sa cred ca pentru altii este, singura modalitate de supravietuire (singura modalitate cunoscuta, singura modalitate posibila…)

Hai sa va zic ce cred eu:

In afara faptului ca in opinia mea, Campania asta a fost facuta ca sa mai ingroase profitul vreunei imprimerii a vreunui bashtan, asa, pe timp de criza, a mai fost facuta: 1. Ca sa se vada ca se face CEVA!; 2. Ca sa linisteasca constiinta publica (ultima ei farama!).

Prima data cand am fost nevoita sa fac fata fenomenului cersetoriei, era pe cand aveam vreo 20 de ani. Veneam dintr-un loc unde nu mai vazusem asa ceva (pe bune, exista si locuri deastea!). Am plans vreo doua zile dupa ce m-am plimbat cateva ore printre cersetorii Bucurestiului. Recunosc jenata, ca mi-am dat totii banii de buzunar cersetorilor, in acele cateva ore. Si acum dau, dar mai cu cap.

In 11 ani am invatat sa-i partajez, sa-i cern, sa stiu cat, cand si cui sa dau! Spunet-i sindromul “Ma cred Dumnezeu!”, dar eu consider ca in anumite situatii cersetoria este temeinic justificata, iar Campania asta ma calca pe nervi.

Hai sa partajam cersetoria:

  1. Categoria “in putere”: nu dau, ca n-am de ce! Sa se duca la munca (ma rog, in cazul in care, au unde)! Le dau tigari, pentru simplul motiv ca stiu sevrajul unui viciu.
  2. Categoria “copiii”: ia faceti un exercitiu de imaginatie, asa cum am facut eu cu Gladiatorul meu. El ma mustra ca ii invat lenesi, ca se vor obisnui sa cerseasca, ca vor creste mari si nu vor avea nicio remuscare cand imi vor da in cap pentru 3 lei. Poate da, poate nu… Insa in exercitiul asta de imaginatie, imaginati-va ca voi cresteti pe strazi, de la vreo 2 anisori, ca lumea trece nepasatoare pe langa nevoile voastre pertinente, ca n-aveti parte de dragoste paterna, sau poate chiar materna. Cresteti la limita societatii, in mizeria rusinii, la mila nepasarii. Cata frustrare ati putea aduna?! Eu as aduna cam atat, cat sa va dau in cap atunci cand cresc! Le dau mereu copiilor, un ban, un biscuite, o raza de speranta ca mai exista cineva care se sinchiseste, cineva caruia ii pasa, cineva care-i priveste, cineva care poate ii scuteste cu-n ban, de bataia cu care s-ar pricopsi seara acasa, daca ar ajunge cu mana goala.
  3. Categoria “batranii”: off, batranii, batranilor le-as da oricand, oriunde… Stiti zicala aia “Speranta moare ultima!”? Speranta ne tine pe noi toti, ne motiveaza. Dar, oare cata speranta mai exista intr-un graunte de om batran ajuns pe strada?! Nu conteaza motivul, nu conteaza greselile trecutului, speranta nu-si mai are casa intr-un suflet chinuit de batranete…

Data viitoare cand vedeti un cersetor, nu mai inchideti ochii! Nu priviti in directia opusa! Deschideti ochii si realizati ca ei sunt victimele societatii in care traim, pe care o cultivam, pe care o acceptam!

Pana nu vor avea toti copiii o privire roz si toti batranii asternuturi curate, cersetoria va fi mereu justificata!

Adela!

Adela locuieste la Targusor, undeva langa Ploiesti. Adela e o fata firava, cu ochi mari de caprioara. Adela e tanara, frumoasa si vesela. Acum este vesela! Adela este deosebit de literara si sensibila. Are un simt al cuvintelor iesit din comun si le asterne pe hartie intr-un fel magic, care te face s-o admiri, sa-ti spui: “Uite o femeie care gandeste frumos!” Adela este premiata si publicata! Poezia ei poate fi citita in filele revistei Penitenciarului pentru femei, de la Targusor.

Va intrebati de ce publica poezie in reviste de penitenciar?! Pentru ca acolo locuieste Adela! Intr-o celula stramta si inghesuita, impreuna cu 2 colege. Una dintre ele si-a omorat sotul, dar Adela zice ca era un nenorocit care-si batea nevasta ca pe fasole, pana cand, ea, nevasta, s-a saturat.  Asa o fi, cine sunt eu sa judec! Adela se afla in penitenciar pentru furt, un furt minor pe la Constanta si mai are cam un an de ispasit. Dar Adela e vesela in penitenciar, e sanatoasa si mai ales curata!

Adela n-a fost hoata mereu si nici nu-i sta in caracter. Probabil n-ar fi devenit nici-cand daca n-ar fi avut o patima. Patima iubirii?! Patima drogurilor… inca nu m-am lamurit!

Cand Adela era mica, avea o mama iubitoare, un tata alcoholic si-o sumedenie de vecini ce-o admirau. A fost mereu premianta, cizelata si titrata. Era un fel de mandria cartierului de la periferia Bucurestiului. Un cartier de oameni simpli! Ea promitea multe… Scria de mica, iar cand a venit vremea facultatii a intrat cu brio la stat!

Tare mandra era coana Chiva de ea. Chiva e mama ei, singurul om care a dus-o-n-spate pana azi de cand a inceput calvarul. Chiva trebuie sa va zic, e o femeie mica, munceste mult, e un monument de putere si de speranta. Chiva e o mama eroina! Prin Chiva am cunoscut-o eu pe Adela. Din poze, din amintirile Chivei, din confesiunile pe care mi le facea cand venea de la penitenciar, dar mai ales din filele de poveste pe care Adela i le scrie de acolo.

Dupa ce a intrat la facultate, unde s-a remarcat printre profesori, s-a indargostit. Zice Chiva ca era o dragoste nebuna, patimasa, cu un frumos de prin provincie, cu masina, casa, masa, toate cele si toate la locul lor. S-au mutat urgent impreuna, iar Chiva le facea sporul casei. Le gatea, le facea curat, le era aproape.

Dar uneori dragostea nu e suficienta si patima poate fi puternica, mai ales cand esti tanar si lipsit de experienta. Frumosul din provincie iubea patimas heroina. O iubea atat de tare, incat atunci cand Adela i-a cerut sa se lase s-au despartit.

In disperarea si frenezia amorului, Adela s-a intors si-a vrut sa vada ce putea fi pentru el, mai important decat ea. Adela a gustat si ea! Si se iubeau patimas toti trei…

Frumosul s-a stins, in vraja drogului, iar din ultimele economii si imprumuturi ale Chivei, indoliata, Adela a luat drumul Elvetiei pentru dezintoxicare. Cand s-a intors, s-a angajat si din primii bani si-a cumparat heroina!

De atunci au trecut multi ani… Adela a furat intai din casa, apoi din magazine, a locuit pe strazi, a fost la dezintoxicare si pe la noi, s-a lecuit cu metadona, s-a intors acasa, a fumat hasis, a luat etnobotanice, a ajuns in coma de urgenta la Municipal, a fost data afara iar, i-a ars presul de la usa Chivei, s-a mutat la Constanta… a ajuns la Penitenciarul de femei de la Targusor!

Traieste din mila statului si din micile pachete pe care Chiva i le duce saptamanal cu speranta in ochi. Imi spune mereu cand se intoarce: “Adela e vesela, e sanatoasa, e curata…