Motivatia de la capatul zilei

O zi proasta. Las’ ca vine una buna. Doua zile proaste. Las’ ca vine una buna. Trei zile proaste!
Trei e un numar magic. Ei bine, hai nu magic, e un numar biblic. Pentru mine e un numar care zice: suficiente zile proaste. Altadata, aveam toleranta la mai multe! Cu cat am evoluat, le tolerez mai putin, le dau la o parte, le sterg din calendar si o iau de la capat. Trei e suficient deranj pe polita existentei mele.
Privesc un nene cu o fetita in statia de tramvai, stand in ploaie si asteptand sa-si culeaga amintirile acasa, la adapost. Trec cu masina si-l admir! Pentru anduranta. Ma privesc pe dinauntru fara sa-mi iau ochii de la sosea si ma mustru: “Trei zile proaste in care mergi cu masina!”
Stiu ca am stelele de pe cer si mereu le-am avut. Sunt o norocoasa pentru tot ce am. Tot ce am si nu pot numara e chiar mai presus de tot ce are oricine altcineva. Si cu toate astea, ma scufund in trei zile negre.
Patru! La cifra patru ma opresc si-mi amintesc, ca m-a intrebat cineva candva, ce ma motiveaza. Am raspuns amuzata: “Eu ma motivez!”
Zambesc si-mi pun zambetul in calendar la ziua a patra. Pot sa merg trei zile triste cu masina, pot sa am toate stelele de pe cer, dar la sfarsitul zilei, eu ma motivez pe mine.
Motivatia este in mine. Pentru ca, din pacate, singur te nasti si singur mori. Si daca tu nu te motivezi pe tine, nimeni nu poate face asta in locul tau. Si nici n-ar trebui sa-ti pui motivatia in carca altora sau in luna, in stele, in faima, in bani sau in tot ce este trecator.
Motivatia se afla la captul zilei, in faptul ca respiri, ca inca existi. Si daca existi, poti crea. Motivatia se afla in faptul ca esti liber. Liber sa alegi, liber sa decizi, liber sa gandesti, liber sa exprimi in nenumarate forme. Motivatia se afla in faptul ca ai puterea de a-ti modela existenta de maine, chiar daca azi, si ieri si alaltaieri, ai avut trei zile proaste. Motivatia zace in insasi idea ca esti stapanul propriului destin si in convingerea ca tu esti unicul regizor din viata ta.
Motivatia zace in tot ce esti tu, cu stele sau fara.

Dezamagire si Speranta

Cautand ce-i mai frumos in oameni, risti sa gasesti ce-i mai urat. Asta nu inseamna ca trebuie sa incetezi a cauta!

Jumatate din ceea ce spun, nu intereseaza pe nimeni. De aceea, scriu! Peste jumatate din ceea ce scriu, nu intereseaza pe nimeni. Asta nu o spun nicidecum cu tristete. Absolut tot din ceea ce simt, gandesc si vad, inr-un fel sau altul, trebuie sa iasa la lumina, pentru ca altfel, as exploda. In vanitatea mea cu care ma straduiesc sa lupt zilnic, nici nu mi-as dori sa fiu citita de mase. In vaintatea mea de muritor, mi-as dori sa fiu citita de cine simte, intelege si vede tot ce iese din mine, la lumina.

Intr-o cautare continua de real, natural, naivitate si empatie in lumea ce ma inconjoara, n-am cum sa nu ma lovesc de dezamagire. Dezamagirea este probabil, intr-o astfel de cautare, o stare semi permanenta, cu mici ragazuri pe alocuri. Uneori, intr-o astfel de cautare te inseli, uneori te bucuri si de multe ori, traiesti o simpla stare de dezamagire, cu care, te-ai obisnuit. Te scufunzi intr-o pelicula de deceptie, iti anihilezi partial simtamintele cu o pensula plina de culoare pe o placa de lemn, privesti rasaritul, te minunezi si contemplezi la cat de minunata e luna vazuta prin ceata, te cuibaresti langa un pui de om, unde in permananeta reusesti sa regasesti realul, naturalul, naivitatea si empatia, si-ti trece.

Te intrebi uneori de ce te-nvarti in cercuri, si revii la aceleasi tipare. De ce sa cauti mereu ce slabe sanse ai sa gasesti?!

Pentru ca, incetand a cauta, incepi sa accepti. Incepand a accepta, incetezi sa speri. Incetand a spera, te transformi. Transformandu-te, iti pierzi realul, naturaletea, naivitatea si emaptia.

Dezamagirea nu este decat reversul monedei sperantei. Unde dezamagirea nu mai este acceptata, speranta moare.

De aia 🙂

Cum sa ramai optimist intr-o lume de cacat*

Ai zile cand iti vine sa-ti iei campii?! Ia-ti-i!

Ne-am obisnuit sa induram, sa ducem mai departe, sa ne straduim, sa razbatem. Este una din caracteristicile supravietuirii. Dar oare, nu ne-am sistematizat sa acceptam orice, sa ducem o viata pesimista pentru ca, na, asta e, traim intr-o lume per genere plina de cacat cu mici sclipiri de diamant si curcubee razlete?

Nu e chiar asa de complicat insa sa fi optimist. Si cum zicea Dale Carnegie, atunci cand cunosti cu adevarat cel mai pesimist scenariu al oricarei problem pe care ai putea-o avea, e mult mai simplu sa-i gasesti rezolvarea sau sa te impaci cu ideea si sa ramai relaxat, nu e chiar atat de greu sa ramai optimist.

Tocmai de aia m-am gandit la cativa pasi simpli care te-ar putea ajuta:

  1. Permite-ti o mini depresie! Constientizeaza ce simti, fie ca-i vorba de frustrare, suparare, tristete, nervi, aloca-ti un mic ragaz sa iti dai seama cu adevarat ce simti intr-un x moment si ce anume te-a facut sa simti ceea ce simti;
  2. Plangi! Ooooo si-o sa spun asta in gura mare! Cand eram mica plangeam mereu. Apoi, am fost educata ca asta e o slabiciune si am uitat sa plang. Acum ceva ani mi-am reamintit s-o fac, asta odata cu momentul in care mi-am reamintit ca nu-s perfecta si ca e OK sa ai momente de slabiciune, ca altfel n-ai fi om. Plangi cand ti-e greu si elibereaza-te, plangi cand te doare, plangi cand ai chef. E chiar OK!
  3. Fa o pauza! Cand ai impresia ca ai ajuns la capatul puterilor, poate chiar asa e. Poate ai nevoie doar de o pauza si apoi, poti continua sa te lupti mai departe. De multe ori imi place sa-mi imaginez ca functionez cu o telecomanda de VCR. Cand simt ca nu mai rezist dau pe stop. Imi iau liber, incetez sa ma preocup de ce anume ma preocupa atat de tare. Ignor motivul pentru o perioada scurta: 3 ore, o zi, 3 zile, fac abstractie de necaz si imi limpezesc gandurile. Apoi, o iau de la capat!
  4. Fa ceva nou mereu! Nu te rutina, nu te lasa prins in banal. Oricand ti-e teama de ceva anume, fa acel lucru. Asta o sa-ti aminteasca cate lucruri inca mai ai de cunoscut pe lumea asta, si ca da, in ciuda faptului ca uneori e de cacat, mai exista si, cum spuneam mai sus, mici sclipiri de diamant si curcubee.
  5. Accepta oamenii! Absolut toti sunt OK! Pe bune! Unii sunt mai plini de cacat decat altii, dar asta nu e vina lor, e doar vina experientelor lor de viata. Oamenii trec prin diverse etape, unii vor trage ce e bun altii vor trage ce e rau, dar, cu siguranta niciunul nu este 100% bun sau 100% rau. Accepta ca toti au defecte, fii selectiv si accepta-i asa cum sunt, mai mici sau mai mari!
  6. Vorbeste! Vorbeste! Vorbeste! Despre ce simti, ce vezi, ce speri, ce nu-ntelegi, ce te sperie. Cu siguranta se va gasi cineva dispus sa te asculte. In mare, toti traim deceptii, frustrari, stari euforice, mai mari sau mai mici, mai dese sau mai rare. Cu cat vorbesti mai mult cu atat vei gasi oameni care simt la fel ca tine.
  7. Creeaza! Scrie, picteaza, construieste! Creatia tine diavolul la distanta, creatia te face un mic dumnezeu! Creatia te face sa te simti folositor, sa-ti cladesti respectful de sine, sa-ti pui mintea la contributie, sa meditezi.
  8. Lasa lucrurile la voia intamplarii! Mai fa-o si pe asta, din cand in cand. Viata te-ar putea surprinde.

 

*A se observa ca am scris “cum sa ramai optimist” 🙂 Mi-e greu sa dau sfaturi celor ce n-au fost nicicand asa!

Mergand pe sarma…

Echilibrul  intre a nu deznadajdui si totusi a nu spera in prostie. Echlibrul intre a nu fugi si totusi a nu ramane prea mult. Echilibrul intre a nu cadea in plasa monotoniei si totusi a-ti gasi stabilitatea. Echilibrul intre a respecta diversitatea si totusi a-ti ramane fidel propriilor idealuri. Echilibrul intre a iubi si totusi a nu sufoca. Echilibrul intre a cladi dar a nu te inchide. Echilibrul intre a intelege si totusi a nu te lasa influentat. Echilibrul intre altruism si subjugare. Echilibrul intre a visa traind si totusi a nu trai visand. Echilibrul intre a te maturiza fara a imbatrani. Echilibrul subil intre a te ingriji fara a cadea in penibil. Echilibrul intre a respecta fara insa a sluji.

Echilibrul dintre frumos si urat, dintre dreptate si adevar, dintre credinta si religie, dintre pasiune si disperare, dintre viata si supravietuire, dintre confort si bogatie, dintre incredere si naivitate.

Mergand pe sarma, intr-un echilibru perfect, pe aleea vietii, incetinind pe ici pe colo, sa nu-ti pierzi echilibrul. Si de vei cadea vreodata, ridica-te si ia-o de la capat!

Visand in culori!

De cand ma stiu am visat. Am visat mereu frumos si in culori. Am citit ca e destul de rara chestia asta sa visezi in culori, sau mai degraba cred ca am citit faptul ca toti visam in culori dar ca retinem visele in alb si negru.

Tin minte ca la un moment dat am fost cu mama la o clinica care studia organismal prin niste unde electro…pupu (habar n-am), mi s-a parut o ineptie si nu despre asta e vorba, ci despre faptul ca la un moment dat, parte din consultatie era intrebarea: “Daca visati, ce anume visati?” Raspunsul meu a venit destul de rapid si sigur: “Visez lucruri frumoase, am vise de implinire!

Raspunsul meu o bulversase pe mama si tin minte ca m-a intrebat cum de am vise despre implinire. Intrebarea mamei m-a bulversat pe mine, pentru ca eu eram convinsa ca toata lumea viseaza exact la fel ca mine. Si probabil ca mult timp am crezut ca multa lume vede ce vad si eu, ca multa lume gandeste ce gandesc si eu, ca simte tot ce simt si eu.

Visele astea ale mele cred acum, ca au fost mereu un light motiv al integritatii mele emotionale, un fel de integritate psihologica sanatoasa. E superb sa visezi in culori, e superb sa visezi lucruri frumoase despre cum vei face x sau y lucru, despre cum tot ce nu-ti iese neaparat in viata reala, iti iese cu siguranta in vis. Tin minte chiar ca atunci cand eram adolescenta, m-am hotarat la un moment dat ca vreau sa visez diverse lucruri si m-am motivat sa visez ce vreau. Ma gandeam ca in mare, ne traim aproape jumatate din timp in realitate (trezi) si aproape jumatate intr-o lume imaginara (in vis, dormind). Stimulandu-ma sa visez ce vreau, imi depanam sirul imaginarului inainte de a adormi, in timp ce stateam intinsa in pat asteptand sa adorm. In mare parte din timp functiona, chiar daca evident firul visului devia uneori de la imaginatie, dar traiectoria ramanea destul de constanta pe o panta optimista, frumoasa si colorata.

Trist dar adevarat, acum ceva ani am inceput sa visez alb negru, sau cel putin asa am inceput sa-mi retin visele. Apoi incet, incet, am ajuns sa visez lucruri din ce in ce mai bulversante, mai pesimiste chiar fataliste. Am incercat sa ignor visele si sa ma rezum la traiul in realitate. Ma maturizasem! Cu timpul au disparut total. Visele… S-au dus ca si cand nu fusesera nicicand.

Poate parea copilaros, amuzant, dar din punctul meu de vedere faptul ca visele mele au stat in loc a fost unul dintre cele mai triste lucruri care mi s-a intamplat…

Am luptat mult cu mine, in sinea mea. Am exersat tot ce exersam in adolescenta si intr-un sfarsit… visez din nou in culori, vise frumoase. Pasul pana la a visa iar ceea ce vreau, e unul infim cu siguranta!

Contrar a ceea ce aud in jurul meu, pierderea naivitatii copilariei nu ar trebui sa se piarda odata cu maturitatea! Oricat de mult te-ar responsabiliza varsat, viata, mediul inconjurator, barierele mentale ni le impunem singuri…. sau putem sa, Nu!

Asta este viata mea!

Cel mai tare sfat pe care cred ca l-am primit vreodata, suna cam asa: “Atunci cand rezultatul nu este pe masura asteptarilor, nu da vina pe altii sau pe imprejurari! Nu te vei perfectiona niciodata asa! Uita-te in adancul tau si incearca sa intelegi ce ai fi putut face tu mai bine, ca data viitoare rezultatul sa fie mai bun!” Asta ne spunea mereu Sonia, diriga mea din liceu, atunci cand nu eram multumiti de notele pe care le primeam si intram in defensiva motivandu-ne in fel si chip.

Pe vremea aia, oricat de mult o admiram pe Sonia, care pentru mine era intruchiparea femeii perfecte (pedagog, psiholog, sotie, mama a doi copii si bunica), nu cred ca intelegeam pe deplin ce incerca ea sa ne invete. Abia mult mai tarziu am realizat ce inseamnau cu adevarat vorbele Soniei.

In general natura umana are tendinta de auto-conservare si toti suntem afectati (spre norocul nostru), de spiritul de supravietuire. Insa, datorita acestora uneori tindem sa intram in defensiva atunci cand suntem atacati, tindem sa ne motivam in fata eu-lui personal, propriul nostru“esec”. Si tocmai de aceea, la o anumita varsta, majoritatea dintre noi incetam sa progresam, ci intram intr-un regres lent, alimentat de frustrare si comoditate.

Tindem sa ne cufundam in propriile suferinte minore sau majore si sa acuzam diverse situatii sau diverse personaje pentru nefericirea noastra temporara. Si toata aceasta tevatura pe care o facem pe merginea intamplarii x sau y, suferintei produse din cauza unuia sau alteia, ne consuma incet incet toata energia si timpul.

De ce n-am folosi energia in mod benefic? Reparand raul produs, motivandu-ne sa trecem peste si sa facem fata celor intamplate? De ce n-am allege sa ne folosim timpul inteligent, focusandu-ne pe ce este cu adevarat important? Pe Progres!

Solutia  e simpla si stiu ca n-o inventez eu acum, dar ma simt in masura sa v-o reamintesc: Schimba ceea ce nu-ti place, accepta ceea ce nu poti schimba! E viata ta, tu esti atat actorul principal cat si regizor!

Roxana!

Zilele trecute am participat la o sesiune de Initiere, la noul meu loc de munca (sau avand in vedere evolutia mea artistica in campul muncii din ultima vreme, la cel mai nou loc de munca al meu).

In prima zi m-am asezat in banca intai-a (deformare profesionala). Langa mine s-a asezat o domnisoara sprintena si fistichie, cu pantaloni roz, careia i-am admirat imitatia de blanita bej. Mi-a oferit un zambet larg si m-a intrebat de unde luam cafea. Amabila (nu din fire), m-am oferit sa-i prezint bucataria si aparatul de cafea.

Pe parcursul primei jumatati a zilei mi-am imprumutat pixul si am schimbat cu ea cateva zambete. La pauza de masa, m-am ridicat grabita sa plec spre etajul meu. Domnisoara zambareata m-a intrebat unde mananc. M-am scuzat amabil si i-am explicat ca ma asteapta colegii. Eu n-am timp de conversatii. Ca o baba imbacsita ce sunt si ma aflu, nu mai am rabdare sa leg conversatii cu oameni noi! Nu mai e loc in agenda! Nu mai exista disponibilitate emotionala, nu mai exista interes pentru nou. Pentru ca poate, la un anumit grad de incarcatura psihologica, ti se face lehamite de noi orizonturi…

Ziua 1 pe final, imi iau la revedere de la “colega mea de banca” si plec catre lacasul meu.

In dimineata zilei 2, scrutez incaperea cu privirea, in speranta sa dau de minunata creatura roz. Nu-i pe nicaieri. Incep sa-mi fac mustrari de constiinta ca n-am pranzit impreuna. Pana la urma am intalnit un om care, in multitudinea de angajati, imi va fi colega, pe alt etaj, alt department, in alta cladire… puteam macar sa-i aflu numele…

Peste o ora, poate doua, apare zambareata si se aseaza tacuta in spate. La pauza, o intreb daca nu vrea sa vina la locul ei din ziua anterioara si-mi explica ca are ceva de facut si prefera sa stea in spate. Sunt dezamagita!

Dupa cateva prelegeri destul de plictisitoare, la revenirea dintr-o pauza rapida de tutun, intarzii la Inductie. O gasesc pe domnisoara cu pricina in afara salii, tolanita pe-o sofa. O intreb: “Ce faci, nu intri?!” Imi zambeste si-mi replica: “M-am plictisit sa vad atatia oameni lipsiti de entuziasm! Parca toti sunt adormiti! Nu vrei sa vorbim?!” De ce nu (ce nu te omoara, te face mai puternic)… Ma tolanesc pe-o sofa langa dansa si-i zambesc: “Cum te cheama?” O cheama Roxana.

Din neant, apare Roxana, o tanara zambareata care ma intreaba naiv, de ce e toata lumea asa de amortita. Imi fac cruce in gand si-mi zic: “Doamne! A mai observat cineva…” ii explic Roxanei cu seriozitatea mea de “gaina batrana” ca lumea e plictisita, obosita, rutinata, ca toti au amortit in urma unor experinte care le-au creat un mediu propice pentru amortire (cred ca e un fel de Xanax natural ca sa n-o iei rau pe aratura).

Si ma intreaba Roxana: “Tu cand ti-ai pierdut entuziasmul?

Eu, pai eu…”ma uit adanc in mine si-l caut. Cotrobai, rascolesc si ia-l de unde nu-i. Eu mi-am pierdut entuziasmul! Adica pe bune, vine Roxana, care este intruchiparea tanarului despre care eu credeam ca nu se mai fabrica (idealist, visator, motivat, orientat catre oameni, vesel si optimist) si-mi dezvaluie subtil ca tanara idealista, visatoare, motivata, vesela si otimista, in decurs de 10 ani si-a pierdut ENTUZIASMUL.

De aici a derivat o lunga discutie placuta despre viata, oameni, vise, impliniri, bloguri personale, ce sa mai: un schimb placut de experiente de viata.

Uneori cand nu privim atent, riscam sa ratam sansa vietii. Uneori cand ne scufundam, riscam sa nu vedem ancora salvatoare. Roxana mi-a amintit ceva ce uitasem: Entuziasmul e al nostru, pe asta nu ni-l poate lua nimeni!

Saptamana viitoare imi propun sa iau pranzul macar o data cu Roxana 🙂