Trilogia recenziei!

Recent am facut o calatorie minutioasa in mintea altora. Calatorie despre care as vrea sa va povestesc. Am cumparat trei carti impreuna, si una dupa cealalta le-am citit. M-a atras la ele faptul ca, toate trei tratau idei, ganduri, exprimari despre diverse subiecte de zi cu zi, din viata noastra. Pentru mine excursia de a le citi pe toate trei in sir indian, a fost una benefica. M-am confruntat cu diverse sentimente si mi-am pus la punct anumite idei, tocmai de aceea vreau sa le tratez intr-o recenzie comuna, chiar daca pentru altii n-au nici cea mai mica legatura intre ele.

1.       “Pana la capatul liniei”; Petre Barbu; editura Cartea Romaneasca

Am mers cu Petre Barbu pana la capatul liniei. Am experimentat cu el tristetea, frustrarea, deznadejdea. Dezvoltand o recenta obsesie pentru scrierile lui, Pana la capatul liniei, a fost o carte pe care mi-am dorit-o nespus de mult. M-a dezamagit? Nu stiu inca, caci stau de vre-o luna si-o rumeg in ganduri. Daca m-a prins asa de tare, cu siguranta ca nu m-a dezamagit! Speram la mai multa speranta, poate doar atat. L-am gasit pe dnl. Barbu trist, frustrat, obosit, nostalgic. Dar oare ai putea fi altfel dupa ce ti-ai ingropat trei dintre membrii familiei primare, rapusi de aceeasi boala?! Nu cred!

Petre Barbu scrie scurt, cadentat, jurnalistic, dar tot-odata are un farmec subtil si metaforic pe alocuri, de a-ti transmite sentimente, de a te face sa fi alaturi de el in trairile sale. Asta e lucru mare: sa poti transmite negru pe alb mai mult decat ti-ar transmite poate, o imagine in miscare (adica un film).

Am ramas cu un usor sentiment de apropiere. Pana la capatul liniei a starnit in mine dorinta de-a intinde mana dincolo de coperta, a-l mangaia pe dnl. Barbu si a-i spune: “Nu-nteleg ce ai trait, pentru ca e imposibil de-nteles, dar simt si sper ca intr-o zi oamenii te vor citi pe tine, cu nesatul cu care tu citesti clasicii rusi! ”. Poate asta ar fi singura cale prin care Barbu s-ar descotorosi de mahnire…

2.       “La taifas”; Aurora Liiceanu; editura Polirom

Aurora Liiceanu, pare a fi desprinsa dintr-o pajiste cu maci. Vede, gandeste, cunoaste, studiaza, trece prin mii de experiente mai frumoase sau mai putin frumoase, in cele doua regimuri politice in care traieste ca adult, dar tot-odata reuseste surprinzator sa-si mentina tonusul optimist si jovialitatea, specifice unei scolarite vesnic amorezate. Amorezata de viata!

Citind La taifas iti revine speranta in suflet. Speranta ca orice s-ar intampla, se termina la un moment dat. Speranta ca, in ciuda faptului ca oamenii nu sunt perfecti, ca au nenumarate slabiciuni, ca vremurile pot fi potrivnice, ca orice sentiment ai experimenta, pana la urma totul va fi bine, daca vrei…

In cartea Aurorei este tratat Timpul, Legaturile noastre cu semenii, Iubirea, Destinul, Tranzitia… Le trateaza frumos, pe alocuri nostalgic, le intelege pe toate si-i accepta pe toti, asa cum sunt. Mai presus de orice, nu judeca!

Am plecat mai frumoasa din cartea Aurorei, mai receptiva la oamenii care ma inconjoara, mai sigura pe mine, mai optimista, mai impacata cu slabiciunile mele si mai impaciuitoare cu slabiciunile celor din jurul meu.

O lectura usora, vioaie, calma si calda, pe care v-o recomand din suflet.

3.       “Despre frumusetea uitata a vietii”; Andrei Plesu; editura Humanitas

Andrei Plesu e fantastic! Nu-l citi in metrou, nu-l citi pe sarite! Rezerva-ti timp pe-o canapea comoda si acorda-i cele mai frumoase momente ale tale. Prin simplul fapt ca scrie atat de pretios si de minutios in limba noastra materna, pe care poate n-o cunoastem si n-o vom putea manui toti atat de bine ca dansul, merita sa-i acorzi cea mai mare atentie!

La Andrei Plesu imi place cel mai mult ca, in ciuda faptului ca este un ins trecut de o anumita varsta, tafnos si bombanitor (asa cum se descrie singur), nu si-a pierdut idealismul specific adolescentilor (sau ma rog, cel ce ar trebui sa fie specific lor, caci si-l pierd din ce in ce mai devreme din pacate). Pe alocuri prafuit cu lehamite, idealismul lui, in ciuda ratiunii care-l caracterizeaza, se mentine intr-un ungher si spera in ciuda sperantei ca nu va ramane izolat.

Andrei Plesu spune lucrurilor pe nume, descrie oamenii exact asa cum sunt in diversitatea lor de caractere, schitindu-i parca caricaturistic, fara insa sa fie malitios. Este echilibrat, impacat oarecum cu ce vede in jurul sau, accepta in tacere, evedand pe alocuri in speranta ca “dracul nu e chiar atat de negru”.

Despre frumusetea uitata a vietii, prezinta uneori si uratenia ei, pentru ca la sfarsitul fiecarei povestiri, sa rasara intors din penita, un miez de nimic uitat, care ne-ar putea aduce zambetul pe buze, caldura in suflet si idealismul in privire.

Daca iti acorzi un cat de mic ragaz, daca arunci, de jur imprejur, o privire odihnita, curioasa si nepatimasa, vei gasi destule argumente sa te bucuri. Lucrurile (inca) functioneaza. Sarpanta lumii (inca) tine. Mai exista inca omanei intregi, traditii vii, intalniri miraculoase. Traim intr-un sos toxic, dar el contine inca mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare inca sa ia in serios agitatia noastra propagandistica, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trai. Se poate trai bine. Se poate (inca) trai frumos.” Andrei Plesu

Advertisements

Nautilus

In fiecare seara, in drumul meu spre casa, mergand pe acelasi drum si stand in ambuteiaj pe aceleasi portiuni, vad in calea mea, pe o straduta, la demisolul unei case vechi, o luminita. Afata scrie mare “Nautilus” iar inauntru e mereu o luminita calda ce intr-un fel mistic ma atrage, luminand stive de carti. O librarie minuscula! In fiecare seara imi zic ca intr-o zi imi voi face timp sa trag pe dreapta si sa intru. Aseara am facut-o!

Aseara mi-am permis sa intarzii cursul vietii mele si sa fiu suficient de indulgenta cu mine, sa-mi permit o oprire de 15 minute, ca sa vad despre ce e vorba in Nautilus. Parchez, ma indrept cu pasi emotionati, invaluita in seara, pasind pe trotuarul ud si rece, catre “mica librarie” ce-mi face mereu cu ochiul.

Cobor pe trepte la demisol si deschid usa din sticla. Se aude un clopotel, o pisica o zbugheste in camera din spate, ma intampina o statuet unui mag cu palarie tuguiata mare si albastra… O camera tapetata cu carti. Stive, stive din podea si pana in tavan, unde te uiti numai carti. Ma simt comfortabil! Ma simt acasa… In camera asta mica plina de carti, ma simt acasa pentru ca nimic nu-i asezat la dunga. E un amalgam de culoare, dispersat pe ici pe colo, exact asa cum imi las eu lucrurile prin casa: la indemana! Iese un nene din camera din spare si dau binete. Se ajeaza pe un scaunel la o masuta inchipuita drept tejghea de casier. Ma lasa-n pace. Eu intreb totusi, timida, daca pot atinge. El zambeste si-mi zice ca pot chiar citi! Ce om primitor! Il intreb cum de mai supravietuieste o astfel de librarie mica, intr-o lume corporatizata si inghitita de mega/super- marketuri, librarii, outlet-uri. Imi explica, fara sa se grabeasca sau sa para deranjat, ca in mare parte se ocupa cu importul cartilor si cu vanzarea mai departe catre librariile mari, caci altfel n-ar supravietuii, mai ales o librarie de catre in limba straina. Intradevar ma uit in jurul meu la titluri si observ ca totul este in engleza. Ce frumos! Am gasit de la Stephen King la John Grisham, de la Anais Nin la Henry Miller, de la clasici la carti de fantasy (de-acolo presupun ca a iesit si magul de la intrare). Nu-mi vine sa plec… Stiu ca sigur voi iesi din Nautilus cu minim o carte, dar nu stiu care…

Pana la urma am ales varianta superficiala, ca sa-mi mai descretesc putin fruntea, ca prea am devenit sumbra si pesimista. Mi-am luat: “The Little Dictionary of Fashion” de Christian Dior (pentru colectie) si “Trading Up” de Candace Bushnell. La “casa”, am vazut pe masuta si o carticica amuzanta despre ce intrebari pun oamenii intr-o librarie. Am zambit pe sub mustata, iar vanzatorul vazandu-ma mi-a zis: “Este foarte haioasa! E singura din magazin, dar inca n-am apucat s-o termin, insa puteti s-o luati!”. Cum as fi putut sa-i rapesc omului placerea de-a termina o carte? I-am promis ca ma intorc dupa Revelion s-o cumpar si i-am urat Sarbatori Fericite in timp ce spre iesire, clopotelul usii clinchenea.

O experienta linistitoare, intr-un oras de beton, cu suflet de sticla si glas de otel…

Mi-e dor de vremeurile de alta data, pe care nu le-am apucat nici-cand, atunci cand macelaria era macelarie, aprozarul aprozar, libraria librarie si brutaria brutarie. Mi-e dor de vremurile pe care nu le-am trait, de vremurile in care comertul se baza pe calitate si incredere, nici decum pe marketing si imagine…

P.S. Pentru cei interesti sa treaca printr-o experienta similara, recomand: “Nautilus”, str. Arh. Ion Mincu 17, sector 1, Bucuresti.

Inteligenta emotionala MY ASS!

Intr-un hotel din Turcia, am descoperit o carte! Mi-a facut cu ochiul, am aruncat-o in bagaj si m-am decis sa o imprumut pe o perioada nedeterminata… Am uitat de ea in geamantan, si abia recent am descoperit-o. Mare mi-a fost surprinderea, cand am citit-o pe nerasuflate, intre mersul la “scarbici” si  sarcinile de mamica, stand treaza-n noapte, citind-o, literalmente pana imi fugeau literele de sub ochi.

Cartea se numeste “The psychopath test” si este scrisa de un anume journalist pe nume Jon Ronson, de care eu nu mai auzisem pana acum. Daca intelegeti engleza, va recomand sa o cititi (si in urma unui studiu am descoperit ca ati putea-o cumpara aici: http://www.amazon.co.uk/Psychopath-Test-Jon-Ronson/dp/0330492276). Cartea, este o non-fictiune si este ca un fel de calatorie a jurnalistului in lumea psihopatilor, dar nu numai…

Recunosc ca primul capitol nu e foarte captivant, dar incepand de la al doile-a devine din ce in ce mai interesanta, tratand in primul rand ideea a ceea ce inseamna termenul “Psihopat”, daca real bolile psihice (psihopatia nefiind una dintre boli…) pot fi tratate de catre psihiatrii, si aici detaliaza scriitorul pe scurt lupta dintre Scientologi (http://en.wikipedia.org/wiki/Scientology) si Psihiatrii (lupta despre care habar nu aveam ca exista), apoi despre cat de mult s-a marit manualul ce aduna la un loc bolile psihice (“DSM”) de-a lungul timpului, si daca real vorbind s-au inmultit bolile psihice, sau daca pur si simplu am devenit noi, oamenii, obsedati de etichetarea diverselor comportamente (unele chiar normale!!!)…

Ideea de baza insa este ca, am descoperit, psihopatia pare a nu fi o boala psihica, ci mai degraba un handicap: Psihopatii sunt considerati persoane lipsite complet de Empatie. Si iata de ce cartea mi-a starnit atat de mult interes: presupun ca cei ce ati citit pana acum mai tot ce-am scris, ati observant cat de profund sunt dezamagita de lipsa de emaptie din randul semenilor mei, si cu cata disperare caut un raspuns la “unde a disparut ea?!”; “de ce a disparut empatia?!” si tot asa… Se pare ca avem in creier o glanda care s-ar numi “amygdala”, ce secreta o anumita substanta responsabila cu crearea unor stari anxioase, stari de mila, remuscare – ietete, intr-un cuvant empatie-. Psihopatii, se pare, nu au aceasta glanda. Plecand de la aceasta idee si ma rog, teorie psihiatrica, un anume Bob Hare, a creat o lista cu 41 de caracteristici (http://en.wikipedia.org/wiki/Hare_Psychopathy_Checklist), pe care oricine o poate folosi pentru a descoperi daca cineva este psihopat sau nu, deoarece se pare ca psihopatii au si anumite caracteristici cum ar fi: Vanitatea – ietete un alt subiect fascinant pentru mine.

Cartea documenteaza o intrega harababura de la incercarile de a se gasi un tratament pentru psihopatie, ceea ce se pare ca nu exista, tocmai datorita faptului ca psihopatia nu este o boala, ci un handicap, pana la intrebarea esentiala pe care si-o pune la un moment dat creatorul listei “pentru descoperirea psihopatilor”, Bob Hare, intr-o discutiea amanuntita cu jurnalistul/scriitorul Jon Ronson. El se intreaba daca oare nu a gresit profund efectuandu-si toate studiile asupra psihopatiei in randul puscariasilor, in loc sa si le fundamenteze mai degraba pe Wall Street.

Cica, doar 1% dintre populatia globului ar suferi de psihopatie. Psihopatii, avand o caracteristica comuna: Ambitia, sunt de obicei oameni destul de inteligenti, pe care ii gasesti foarte sus in scara ierarhica a societatii. Si intrebarea pe care si-o pune scriitorul, este: Oare noi, o majoritate de 99% de oameni “citofi la cap” (mereu am vrut sa folosesc sintagma asta…), adica intregi la minte, nu suntem noi oare, condusi de 1% psihopati economici care ne ruineaza viata?!

Si zic: “wow, am o revelatie”. Teoria mea, deasemenea se baza pe ideea ca lumea merge din ce in ce mai prost, intr-o directie opusa idealurilor adolescentei mele, opusa budismului, opusa constiintei, moralitatii etc si amd, datorita lipsei de emaptie, sau cel putin datorita nivelului scazut de empatie, in randul locuitorilor planetei. Si uite in cartea asta de-o tin in mana, oamenii astia care vin cu studii intemeiate, zic ca lumea ar putea merge prost tocmai din cauza lipsei EMPATIEI.

Stau, analizez, recitesc anumite pasaje, ma involburez la 3 dimineata, fumez 3 tigari si-mi trezesc Gladiatorul. Sunt extaziata!!! Am o teorie:

Daca oare, lasand la o parte cei 1% psihopati, care chiar ar putea fi printre majoritatea liderilor nostrii… ar mai exista ceva – de-a lungul timpului este clar dovedit stiintific, ca orice vietate de pe planeta asta, s-a adaptat unor conditii fizice. Ursii de la polul nord au blana groasa si sunt albi pentru a infrunta frigul si a se camufla; rase umane diferite s-au adaptat fizic, prin aspect si proprietati ale organismului, zonelor in care traiesc, fie cald, frig, soare, vant. Pornind de la asta ma gandesc, daca este oare posibil ca adaptarea sa nu fie numai una de natura fizica, dar si una de natura psihologica? Daca datorita stilului de viata, societatii in care traim, in care zi de zi, recunosc ca aud: “Irina, imunizeaza-te! Irina nu mai pune atata suflet! Irina, asa e lumea si n-ai s-o schimbi!”, oamenii s-au adaptat, scazandu-si inconstient, nivelul de emaptie?!! Asta chiar te sperie, nu?!

Daca diminundu-se incet, incet nivelul de empatie, datorita nevoii de adaptare la noi conditii de supravietuire, rasa umana si-ar putea pierde empatia total?! Daca ne castram psihic, ignorand glanda amygdala, dintr-o simpla nevoie de evolutie a speciei umane?! Daca devenim toti psihopati?!

Unchemiu’ e marfa tare!

Unchiul Nae, e un tip romantic, filozoful familiei. De felul lui, el e avocat, dar in adancul inimii a ramas si va ramane mereu probabil un poet, un scriitor, un ganditor…

Pe Nae l-am cunoscut mai bine in vacantele mele prin Romania! Era genul de unchi care ma alinta mereu. Cand veneam la el, imi facea toate poftele: ma ducea la muzeul meu preferat, imi cumpara suveniruri, dadeam o raita pe calea Victoriei si mereu intram la magazinul Muzica, ma delecta cu cele mai copioase mese la restaurant si ne duceam la Bingo Europa. Era un unchi distractiv.

Apoi am crescut si l-am vazut cu alti ochi: mi se parea mereu ca e incrancenat si adesea intram in conflicte verbale acide, care cred ca-l demoralizau complet pe unchemiu si-i starneau stari de nervi acute maica-mii. Mai tarziu am realizat insa, ca probabil ne ciocneam atat de des pentru ca amandoi suntem ganditori ce-si exprima opiniile.

Acum il vad pe Nae cu alti ochi. Nae se incapataneaza sa faca ce-i place, chiar daca nu scoate nici un sfant’ din asta. Nae scrie, si ce frumos mai scrie… Scrie poezie cu miestria unui jucator la categoria grea cu cuvintele, scrie proza ne-nteleasa, decat de cei ce vor cu adevarat sa-nteleaga ce scrie. Scrie despre viata, despre lume, despre ce vede si il intristeaza, dar o scrie intr-un mod amuzant, metaforic, incantator.

A publicat vreo 4 carti iar acum scrie inca una. Ne-am inatalnit recent si mi-a citit primul capitol din viitoare lui carte. Cat de minunat este sa poti auzi o poveste, insasi citita de catre cel ce-a gandit-o si a asternut-o pe hartie.

As vrea sa-l ajut sa se faca cunoscut, caci nu multa lume il sustine, din pacate. Asa-s oamenii: ocupati, egocentristi, lipsiti de dorinta de-a sustine ceva diferit. Cand nu exista marketing, in lumea asta esti mort! Traiasca tot ce-i promovat si lasat va fi sa moara tot ce nu-i… Calitatea e o virtute cazuta in desuetudine, la urma urmei!

Acesta este site-ul lui: http://danielernestina.ro/

Rezervati-va timp sa-l cunoasteti, macar pentru 5 minute! Unchiul meu e marfa tare, si chiar merita!