Dezamagire si Speranta

Cautand ce-i mai frumos in oameni, risti sa gasesti ce-i mai urat. Asta nu inseamna ca trebuie sa incetezi a cauta!

Jumatate din ceea ce spun, nu intereseaza pe nimeni. De aceea, scriu! Peste jumatate din ceea ce scriu, nu intereseaza pe nimeni. Asta nu o spun nicidecum cu tristete. Absolut tot din ceea ce simt, gandesc si vad, inr-un fel sau altul, trebuie sa iasa la lumina, pentru ca altfel, as exploda. In vanitatea mea cu care ma straduiesc sa lupt zilnic, nici nu mi-as dori sa fiu citita de mase. In vaintatea mea de muritor, mi-as dori sa fiu citita de cine simte, intelege si vede tot ce iese din mine, la lumina.

Intr-o cautare continua de real, natural, naivitate si empatie in lumea ce ma inconjoara, n-am cum sa nu ma lovesc de dezamagire. Dezamagirea este probabil, intr-o astfel de cautare, o stare semi permanenta, cu mici ragazuri pe alocuri. Uneori, intr-o astfel de cautare te inseli, uneori te bucuri si de multe ori, traiesti o simpla stare de dezamagire, cu care, te-ai obisnuit. Te scufunzi intr-o pelicula de deceptie, iti anihilezi partial simtamintele cu o pensula plina de culoare pe o placa de lemn, privesti rasaritul, te minunezi si contemplezi la cat de minunata e luna vazuta prin ceata, te cuibaresti langa un pui de om, unde in permananeta reusesti sa regasesti realul, naturalul, naivitatea si empatia, si-ti trece.

Te intrebi uneori de ce te-nvarti in cercuri, si revii la aceleasi tipare. De ce sa cauti mereu ce slabe sanse ai sa gasesti?!

Pentru ca, incetand a cauta, incepi sa accepti. Incepand a accepta, incetezi sa speri. Incetand a spera, te transformi. Transformandu-te, iti pierzi realul, naturaletea, naivitatea si emaptia.

Dezamagirea nu este decat reversul monedei sperantei. Unde dezamagirea nu mai este acceptata, speranta moare.

De aia 🙂

Roboteii

Tin minte ca prin generala aveam o profa pe care n-o sufeream. Intr-o zi a zis o chestie insa, care a ramas cu mine pana in ziua de azi: zicea ea ca, adultii sunt mai toleranti si mai deschisi la minte decat adolescentii, pentru ca nu sunt atat de limitati in modul de a se imbraca, in muzica pe care o asculta sau in ceea ce fac, precum adolescentii. Zicea ea ca normele sociale ale adolescentilor sunt mult mai stricte, si pentru a te incadra in ele, trebuie sa te supui orbeste, pentru ca altfel esti exclus din grup, ceea ce, in opinia ei, la adulti nu se mai intampla, datorita maturitatii. La momentul respectiv, eram convinsa ca are dreptate. Normele alea sociale stricte despre care vorbea, erau acolo, prezente, reale si le percepeam. Privindu-i pe ai mei, ca si primele mele modele de adult, imi dadeam seama ca ei intredevar nu puneau atat de mult pret pe norma sociala. Pana aici!

Au tot trecut anii, si am asteptat maturizarea celor din jurul meu, am asteptat caderea barierelor, am asteptat ca normele sociale sa devina mai putin riguroase, am asteptat ca toti sa treaca de etapa adolescentina si sa se relaxeze mental intr-un asemenea hal, incat sa devina liberi: liberi sa gandeasca, liberi sa se opuna, liberi sa li se rupa de norme vestimentare, de norme de eticheta, de norme si coduri sociale. Am asteptat degeaba! Profa gresea: normele nu se relaxeaze, normele se transforma, doar in alte nrome! Si toti, sau majoritatea, devin robotei!

Zilele trecute stateam cu Andru la coada la doctor, la o clinica privata. Harmalaie mare, coada lunga. Ajunge pe coridurul nostru un cuplu: el tiplat in camasuta mov, cizmulite maro din piele intoarsa, vestuta peste camasuta, fata de frustrat pe la vreo 35-40 de ani (eu inca privesc adultii cu ochi de pustoaica); ea, o acritura care n-a fost frumoasa niciodata, imbracata cu sacouas negru, cizme piele, fusta neagra, privire aroganta si malitioasa (cred ca ii mananca zilele frustrartului). El o roaga spasit sa-l lase sa iasa la tigara, ea raspunde taios: “Stai aici cu mine!” El ramane. Amandoi fac parte dintr-o norma sociala bine stabilita: middle management romanesc, situatie materiala mediu++, imbracati ca la carte fara strop de personalitate. O dinamica de cuplu de-ti venea sa-l iei pe el de mana si sa-i plangi de mila. Dupa cateva minute de la venirea lor mi-am amintit de profa din generala si-mi venea s-o sun sa-i zic: “Hai incoace, hai sa vezi roboteii adulti!”

Se constrang sa fie ceea ce nu sunt, sa constrang sa arate asa cum nu le este menit, se constrang sa traiasca o viata ce le-a fost impusa de un sistem bazat pe consumerism, se constrang unul pe altul sa se suporte pentru ca asa se face, asa se cere, asa se vrea. Ei sunt produsul expectantelor cladite pe ani de reclame TV, pe mii si mii de evenimente sociale cu staif, pe indoctrinarea mentalitatii occidentale, care se bazeaza pe robotizare a unor indivizi unici, pe incurajarea spiritului de turma in loc de viziune proprie.

De multe ori ma gasesc in multime, in diverse locuri, ma opresc, fie ca sunt oameni care doar trec ocupati pe langa mine sau fie ca-s la o masa mare unde oamenii vorbesc te miri ce lucruri lipsite de semnificatie, si ma intreb: “Oare toata lumea e hipnotizata? Toata lumea doarme? Daca bat din palme se trezesc?! Oare toti sunt atat de oribi sa nu-si dea seama in ce se scufunda?!”

Cand ajung acasa deschid usa de la intrare, privesc a doua treapta pe care scrie: “Suntem Reali!”. In momentul ala stiu ca am ajuns unde trebuie! Aici e liniste, sau cearta, e veselie sau furie, e pace sau razboi, dar intotdeauna ma pot baza pe faptul ca e viata reala! E ceea ce e, ceea ce simti, ceea ce gandesti, liber, fara masti, fara compromisuri, fara eticheta, fara “trebuie”, fara constrangeri, fara robotizare! Aici nu mimam toleranta, aici ne-o impunem si ne luptam cu noi insine pentru a-i tolera mai mult pe cei de langa noi! Aici ne toleram intr-o anarhie empatica!

Sete de Sange!

Buna seara! Eu sunt acel Roman, care n-a votat…

Hai! Cine arunca primul cu piatra?

Mie nu-mi place nici de Ponta, nici de Iohannis. Defapt nu-mi place per genere clasa politica din Romania. Si tot eu, sunt cea care nu voteaza raul cel mai mic dintre doua rele. Pentru ca asta e Dreptul meu. Da! A alege e un drept, nu o obligatie! Si dreptul de-a alege daca alegi, e dreptul meu constitutional, fara sa fiu judecata, fara sa fiu hulita, fara sa fiu acuzata de prostie, ignoanta sau indolenta. De ce?! Pentru ca asta inseamna Democratie.

Oamenii ies in strada pentru ca vor Democratie!

Eu cred ca oamenii ies in strada pentru ca vor sa fie eroi, vor sa insemne ceva, vor sa conteze!

Daca oamenii vor democratie, intai ar trebui sa fie toleranti: toleranti cu cei ce nu voteaza, toleranti cu cei ce voteaza altfel decat ei.

Pe cat limita tolerantei unei populatii este mai mica, pe atat scade nivelul democratiei.

In ultimele saptamani, am asistat la un comportament al semenilor mei, care pe mine nu ma face mandra, asa cum multi se simt zilele astea. Pe mine nu ma fac sa ma simt mandra nici articolele meschine despre X sau Y candidat, nici multimea care striga “puie monta” (pentru ca asta e lipsit de decenta si de educatie), nici faptul ca unii sau altii sunt numiti prosti pentru ca nu ies la vot sau ies la vot dar voteaza cu “cine nu trebe’ ”.

Trebuie sa recunosc ca intr-adevar

, n-am avut nicicand spiritul de turma si nici n-am sa-l am. Pentru ca sunt toleranta! Si pentru ca, cred cu ardoare, ca pentru a trai intr-un sistem democratic, e nevoie sa accept ca nu toata lumea gandeste ca mine, ca e bine ca nu toata lumea gandeste ca mine, si mai cred ca orice om poate exprima orice opinie in limita decentei si a bunului simt, ca orice om poate manifesta pasnic.

Dragi compatrioti, si per genere, oameni: Nu e nevoie sa huliti, nu e nevoie sa va manifestati violent (verbal sau non-verbal), nu e nevoie sa aduceti injurii la adresa oamenilor. E nevoie doar sa va exercitati sau nu un drept, la vot! E atat de simplu!

Si am sa va mai spun ceva: eu sunt acel Roman care-as putea alege maine s-o iau de la capat in alt loc, care m-ar primi cu bratele deschise si drepturi depline, dar aleg sa nu o fac. Nu-i condamn pe cei ce o fac, pentru ca ii inteleg si da, pentru ca sunt toleranta! Pentru ca accept ca omul se pune pe sine inaintea intregului, pentru ca este supus instinctului de supravietuire!

Eu aleg in fiecare zi sa raman aici, pentru ca sper. Nu mai cred in minuni, dar sper, ca oamenii se vor schimba. Si nu astept nici de la Ponta, nici de la Iohannis minuni. Am invatat in timp ca minunile mi le creez singura. Insa, sper ca oamenii se vor schimba.

Sper ca infirmiera lipsita de compasiune de la spitalul Elias, unde am nascut, data viitoare nu va trimite o lauza sa-si ia o cana cu apa de la 2 etaje distanta, la o ora dupa nastere; sper ca functionara de la ANAF n-o sa ma mai priveasca cu scarba data viitoare cand ma voi duce sa depun declaratii; sper ca data vitoare cand voi ajunge la pediatrul (profesor) de la Medsana cu Andru, o sa ma trateze cu respect si nu ca pe ultima mama de pe planeta; sper ca vecina de la 3 e fericita ca acum o inunda altcineva; sper ca administratorul fostului meu bloc nu va mai fura si vor avea fostii mei vecini apa calda; sper ca angajatii de la DistriGaz nu vor mai astepta spaga si-si vor misca poponetul mai repede sa-mi dea drumul la gaz; sper ca mosii de la baile din Moldova n-o sa ma mai tarteze ca pe un paria, data viitoare cand ne vedem pe coridor la proceduri pentru simplul fapt c-am indraznit sa am artroza la genunchi la 20 de ani.

De ce sper toate astea? Sau, mai bine zis, ce ma motiveaza sa sper toatea astea? Ma motiveaza doctorita mea din sistemul de stat care ma trateaza mereu cu respect si omenie; doamna de la patiserie de la Mega care-mi pune deoparte gogosi cu zahar; rezidentul de 27 de ani care m-a asistat pe parcursul a 6 ore de travaliu si m-a ajutat sa nasc, total dezinteresat; ma motiveaza si vanzatorii de la tarabele din piata care uneori imi dau fructe in plus; si femeile de serviciu de la job, care-mi zambesc zilnic; in mare, ma motiveaza oameni care-mi dovedesc ca se poate!

Omul sfinteste locul!

Pentru ca dragii mei, daca asteptati totul de la un presedinte sau de la un guvern, mi-e teama ca veti fi dezamagiti! Schimbarea nu se face in strada si cu siguranta nu se face agresiv. Schimbarea se face in noi, in mod treptat, cu calm, cu speranta si cu multa, multa toleranta.

Va urez o seara placuta!

Eu sunt cea care spera!

Lux!!!

Daca ai putea sa-ti retraiesti trecutul ai face-o? Daca ai putea sa capsulezi acel moment in timp cand iti doreai ceva dar habar nu aveai ce si l-ai ingheta, apoi l-ai fermenta in creierul tau gigant si l-ai dori cu ardoare, apoi din senin te-ai intoarce in timp traind prin prezent tot ce trebuia sa traiesti cand habar n-aveai cum, ai face-o? Daca insasi fiinta ta efemera s -ar teleporta pentru o secunda, un minut, o ora, o zi, in clipa care ti-ar revela ca trecutul poate fi la fel de prezent si in viitor, ai face-o? Daca ti-as dezvalui ca pentru unii e posibil ai crede? Lasa-ti bijuteriile deoparte, da-ti masca de privilegiat jos, arunca-ti preconceptiile intemeiate pe frustrari acumulate de generatii, deoparte, si recunoaste ca unicul Lux pe care si l-ar dori orice pamantean, e insasi trairea trecutului prin prisma experientei acumulate in timp, fructificarea fanteziei ce lancezeste in ungherele mintii, implinirea clipei pierdute in ungherele timpului. Pentru mine, asta inseamna Luxul suprem!!

Bucatica noastra de Lucifer

Mie imi place sa dansez printre randuri, sa valsez prin cuvinte, iar atunci cand ele, cuvintele, nu vor sa danseze cu mine, stiu ca a venit Lucifer, pentru ca nu mai gasesc sens in nimic. Cand vine Lucifer e o amorteala a simturilor, o tranchilizare a emotiilor, un val de negura imprejmuit de apa tulbure. Si stiu atunci, ca aia e bucatica mea din el, darul lui nepretuit si nepoftit, bucatica mea din Lucifer, sau bucatica lui din mine.

Stiu ca ea exista in toti, unii o tin ferecata dupa lacate iar altii o dau pe dinafara. Si stiu ca toti traiesc cu bucatelele sau bucatoaiele lor, dar eu o detest pe-a mea! Si o detest si pe-a lor, pentru ca tind sa cred ca e molipsitoare.

Pana si Dumnezeu are bucatica lui din Lucifer. O tine la cald, in Africa, in desert, in bisericile reci si-nalte de la marginea satelor ruginite si uitate de timp, o plamadeste in orice spital, azil de batrani, casa de copii sau cimitir. Iar Lucifer, Lucifer se hraneste mereu cu ce-i mai urat din noi, tesand o iluzie de aur. Panze de sticla si otel care imbraca tot ce-a fost verde candva. Roade in tine si se instaleaza in bucatica aia care nu-ti da pace. Cu cat traiesti mai mult cu atat mai mult iti da tarcoale si-si cere dreptul sa-si mareasca bucata. Unii sunt pierduti! De-l vei lasa, vei invata sa traiesti cu el pana va deveni o parte din tine si-ti va roade fiecare oscior, pana-ti vei pierde controlul si va trai prin tine, tot ce-ai fi vrut sa traiesti tu, prin el.

Utopic precum ar suna, unica modalitate de a lupta, e insasi creatia! Creatia-l tine in loc pe Lucifer, la distanta. E unicul lucru pe care nu l-ar putea face. Creatia e opusul distrugerii. Si de vei crea, vei creste in tine ziduri de lumina, bucatele verzi de rabdare, de miracol, vei creste armuri si palate ca sa lupti cu el pana la ultima suflare.

Salveaza-ti bucatica!

Cutia goala din creierul barbatului :)

*As vrea sa incep prin a spune ca mie imi plac barbatii. Nu am intentia de a ii discredita. Aceasta scriere vine din pura observatie a naturii masculine, pe care de multe ori o admir, dar azi o critic. Doar putin…

Zilele trecute stateam la o filosofo-existentialo-dezbatere, cu, nimeni altul decat sotul meu. De obicei filosofo-existentialo-dezbaterile astea se desfasoara astfel: eu exprim in ropot de cuvinte 1, 2, 3 teorii despre nimicuri care imi trec prin cap legat de existenta sau de te miri ce, iar el isi da cu parerea, exclama, aprobator sau ba, cere detalii, felicita, descurajeaza… Imi place! Este un critic pe care te poti baza!

De data asta nu stiu cum s-a intamplat de am ajuns la a discuta de ce e femeia atat de emotiva iar barbatul mai putin. “Criticul”, spre uimirea mea, a emis o teorie: explica el cum ca, creierul femeii este compus din multe cutiute mici care contin diverse (de exemplu: cutiuta copiilor; cutiuta cu task-uri de serviciu; cutiuta sotului; cutiuta cu prieteni, etc…). Mai zice el, ca aceste cutiute sunt mereu interconectate intre ele cu mici cabluri si niciodata nu se inchid, ci oarecum, traiesc in simbioza. Tocmai aceasta lipsa de deconectare intre cutiute, ar duce la o oboseala cronica a creierul femeii si la o “emotivitate exagerata” (asta doar ca sa citez). Pe de alta parte, explica el, ca barbatul are in creier cateva cutii, la fel ca si femeia, singurele diferente sunt ca: 1. Cutiile barbatului se inchid si se deschid in functie de ce anume are nevoie, cutiile neffind conectate intre ele (de ex: la serviciu este deschisa cutia serviciului si tot asa…). Mai mult, barbatul are o cutie goala, aceea fiind pentru el. Este cutia care il deconecteaza cand le inchide pe toate celelalte si o deschide doar pe asta, pentru relaxare. Explica el, ca tocmai existent acestei cutii, il face pe barbat (sui generis) sa nu la fel de emotiv ca si femeia (tot sui generis), ci mai echilibrat.

Interesanta teorie! I-am zambit! Nu poti sa-i dai omului cu tesla-n cap fara sa rumegi bine inainte. Am rumegat doua zile.

Manifest: Manifest tie si tuturor barbatilor care gandesc asa, pentru ca da, din fina observatie, stiu ca-s multi:

“Masculul ar trebuie sa-i fie pe vecie recunoscator femelei, pentru ca, acea cutie goala o are datorita ei! Cutia aia e mirifica, are dreptate! Stiam oarecum de existenta ei dinainte, dar pana in momentul de fata nu-mi dadusem seama, ca acea cutie poate exista si functiona perfect, datorita noua, femeilor! Tocmai pentru ca noi ne interconectam toate cutiutele non-stop, voi va permiteti sa le inchideti pe ale voastre si sa o deschideti pe cea goala. Interconectarea cutiutelor noastre, vegheaza cutiile voastre inchise, are grija ca atunci cand ele sunt in stand by, iar voi jubilati pe campia libertatii in cutia voastra goala, lucrurile sa functioneze, rotitele sa se invarta, iar piramida sa nu se darame. Asa ca, multumesc pentru teorie, de acum incolo ma straduiesc sa-mi deconectez cutiutele, sa-mi confectonez una goala si sa vad daca masculinizarea mea, va duce la feminizarea ta, atunci cand voi zburda pe aleiile cutiei mele goale!”

Cum sa ramai optimist intr-o lume de cacat*

Ai zile cand iti vine sa-ti iei campii?! Ia-ti-i!

Ne-am obisnuit sa induram, sa ducem mai departe, sa ne straduim, sa razbatem. Este una din caracteristicile supravietuirii. Dar oare, nu ne-am sistematizat sa acceptam orice, sa ducem o viata pesimista pentru ca, na, asta e, traim intr-o lume per genere plina de cacat cu mici sclipiri de diamant si curcubee razlete?

Nu e chiar asa de complicat insa sa fi optimist. Si cum zicea Dale Carnegie, atunci cand cunosti cu adevarat cel mai pesimist scenariu al oricarei problem pe care ai putea-o avea, e mult mai simplu sa-i gasesti rezolvarea sau sa te impaci cu ideea si sa ramai relaxat, nu e chiar atat de greu sa ramai optimist.

Tocmai de aia m-am gandit la cativa pasi simpli care te-ar putea ajuta:

  1. Permite-ti o mini depresie! Constientizeaza ce simti, fie ca-i vorba de frustrare, suparare, tristete, nervi, aloca-ti un mic ragaz sa iti dai seama cu adevarat ce simti intr-un x moment si ce anume te-a facut sa simti ceea ce simti;
  2. Plangi! Ooooo si-o sa spun asta in gura mare! Cand eram mica plangeam mereu. Apoi, am fost educata ca asta e o slabiciune si am uitat sa plang. Acum ceva ani mi-am reamintit s-o fac, asta odata cu momentul in care mi-am reamintit ca nu-s perfecta si ca e OK sa ai momente de slabiciune, ca altfel n-ai fi om. Plangi cand ti-e greu si elibereaza-te, plangi cand te doare, plangi cand ai chef. E chiar OK!
  3. Fa o pauza! Cand ai impresia ca ai ajuns la capatul puterilor, poate chiar asa e. Poate ai nevoie doar de o pauza si apoi, poti continua sa te lupti mai departe. De multe ori imi place sa-mi imaginez ca functionez cu o telecomanda de VCR. Cand simt ca nu mai rezist dau pe stop. Imi iau liber, incetez sa ma preocup de ce anume ma preocupa atat de tare. Ignor motivul pentru o perioada scurta: 3 ore, o zi, 3 zile, fac abstractie de necaz si imi limpezesc gandurile. Apoi, o iau de la capat!
  4. Fa ceva nou mereu! Nu te rutina, nu te lasa prins in banal. Oricand ti-e teama de ceva anume, fa acel lucru. Asta o sa-ti aminteasca cate lucruri inca mai ai de cunoscut pe lumea asta, si ca da, in ciuda faptului ca uneori e de cacat, mai exista si, cum spuneam mai sus, mici sclipiri de diamant si curcubee.
  5. Accepta oamenii! Absolut toti sunt OK! Pe bune! Unii sunt mai plini de cacat decat altii, dar asta nu e vina lor, e doar vina experientelor lor de viata. Oamenii trec prin diverse etape, unii vor trage ce e bun altii vor trage ce e rau, dar, cu siguranta niciunul nu este 100% bun sau 100% rau. Accepta ca toti au defecte, fii selectiv si accepta-i asa cum sunt, mai mici sau mai mari!
  6. Vorbeste! Vorbeste! Vorbeste! Despre ce simti, ce vezi, ce speri, ce nu-ntelegi, ce te sperie. Cu siguranta se va gasi cineva dispus sa te asculte. In mare, toti traim deceptii, frustrari, stari euforice, mai mari sau mai mici, mai dese sau mai rare. Cu cat vorbesti mai mult cu atat vei gasi oameni care simt la fel ca tine.
  7. Creeaza! Scrie, picteaza, construieste! Creatia tine diavolul la distanta, creatia te face un mic dumnezeu! Creatia te face sa te simti folositor, sa-ti cladesti respectful de sine, sa-ti pui mintea la contributie, sa meditezi.
  8. Lasa lucrurile la voia intamplarii! Mai fa-o si pe asta, din cand in cand. Viata te-ar putea surprinde.

 

*A se observa ca am scris “cum sa ramai optimist” 🙂 Mi-e greu sa dau sfaturi celor ce n-au fost nicicand asa!