In lumea asta noua (asa cum o numesc eu), individul a inceput sa fie apreciat in functie de venitul lunar, de masina pe care o conduce, de casa pe care o detine (sau cel putin aparent, pentru ca probabil este luata cu credite gigantice), etc… (va prindeti voi!)
Individul nu mai este apreciat in functie de intelect, coloana vertebrala sau alte nimicuri ce pe vremuri erau la mare cautare.
Asa ca, scara valorilor schimbandu-se, individul s-a adaptat. Individual s-a integrat. Individul s-a limitat. Si din dorinta arzatoare a individului de a fi acceptat, pentru ca pana la urma, omul este un animal social, individul s-a reorientat catre “a avea”, “a detine”, “a arata ca are, deci exista!”.
Si din toata dorinta asta de a fi privit, admirat si invidiat, a cazut in extrema de a privi si invidia la randu-i.
Uitandu-se peste gard, individul a observat ca iarba vecinului e mult mai verde, roditoare si uniforma. La fel si masina vecinului are mai multi cai putere, la fel si nevasta vecinului parca e mai bine dotata. Evident copiii vecinului sunt mult mai reusiti, la fel si catelului, parca-i luceste blana mai tare! Si individul asta, mic, ajuns la limita epuizarii, la limita creditului, traind intr-o casa mult mai mare decat este in stare sa curete, conducand o masina de teren intr-un oras inghesuit, avand o nevasta pompata cu silicon si niste copii la dunga pe care nici nu-i cunoaste cu adevarat, a ajuns la limita depresiei.
Azi n-am chef sa va dau mura in gura, deci: “Iarba vecinului, este mult mai verde! Da, dar e fertilizata cu mult rahat!”
VisatoareDeBucuresti 