De ce plang femeile?!

Recent tot vad diverse postari feministe pe FaceBook (dragul meu viciu cu nr. 2, ce-i drept mai putin nociv decat cel cu nr. 1). Revenind la postari… E vorba de o propaganda gen aceeasi Marie dar cu alta palarie, despre numeroasele motive pentru care plang femeile. Motivele derivand evident din calitatile nenumarate pe care o femeie le poseda – de obicei de la Dumnezeu – cum ar fi: durerile facerii, corvoada cresterii proncilor, suferinta de a fii sau a nu fi resprinsa de propriile progenituri; evident apare si subiectul cheie – frustrarile in dragoste, femeia fiind perpetuu neinteleasa de mascul; ranita de mascul, abuzata mental de mascul…– ati inteles. Mesajul se continua cu ideea ca, sau cred ca doar o parte dintre ele (sa nu generalizez aiurea), femeia a primit lacrimi de la cel de sus, pentru a refula/femeia are dreptul de a plange pentru ca suporta toate greutatile pamantului pe umerii ei firavi.

Wake upppppppppppp!

De ce plange femeia?

Femeia plange pentru ca este sensibila, la fel ca si barbatii; femeia plange pentru ca este obosita si stresata, la fel ca si barbatii; femeia plange pentru ca sufera din amor/inima ranita/dragoste ne-mplinita, la fel ca si … barbatii; femeia plange pentru ca uneori se simte extrem de neajutorata, la fel ca si… (ati ghicit!) barbatii; femeia plange pentru ca asa refuleaza ea intr-un mod diplomat si non-violent, la fel ca si….. (repetati cu voce tare) BARBATII!

De ce plange femeia? Pentru ca ii este permis!

La fel ca si barbatii, femeia este om. Poate mai corect pus in context “Barbatul este om, la fel ca si femeia!” Barbatul, la fel ca si femeia, poate fi sensibil, stresat, neajutorat, singur, ranit. Barbatul, la fel ca si femeia, indura suferinte si greutati, poate nu similare, dar pana la urma de aceeasi natura sau poate chiar de mai mare amploare (nu neaparat)!

De ce nu prea plang barbatii? Pentru ca li s-a zis de mici ca: “Barbatii/baietii mari, nu plang!”.

Asa ca dragelor din lumea intreaga, inainte de a mai distribui mesaje gen: “Femeia plange pentru ca e oropsita…blah blah”, hai sa ne educam intai baietii sa-si respecte si asculte sentimentele, chiar daca asta inseamna ca, vorba cantecului “Si barbatii plang, cate-odata”. Poate asa n-ar mai fi nevoie sa planga atatea femei pe FaceBook!

Adela!

Adela locuieste la Targusor, undeva langa Ploiesti. Adela e o fata firava, cu ochi mari de caprioara. Adela e tanara, frumoasa si vesela. Acum este vesela! Adela este deosebit de literara si sensibila. Are un simt al cuvintelor iesit din comun si le asterne pe hartie intr-un fel magic, care te face s-o admiri, sa-ti spui: “Uite o femeie care gandeste frumos!” Adela este premiata si publicata! Poezia ei poate fi citita in filele revistei Penitenciarului pentru femei, de la Targusor.

Va intrebati de ce publica poezie in reviste de penitenciar?! Pentru ca acolo locuieste Adela! Intr-o celula stramta si inghesuita, impreuna cu 2 colege. Una dintre ele si-a omorat sotul, dar Adela zice ca era un nenorocit care-si batea nevasta ca pe fasole, pana cand, ea, nevasta, s-a saturat.  Asa o fi, cine sunt eu sa judec! Adela se afla in penitenciar pentru furt, un furt minor pe la Constanta si mai are cam un an de ispasit. Dar Adela e vesela in penitenciar, e sanatoasa si mai ales curata!

Adela n-a fost hoata mereu si nici nu-i sta in caracter. Probabil n-ar fi devenit nici-cand daca n-ar fi avut o patima. Patima iubirii?! Patima drogurilor… inca nu m-am lamurit!

Cand Adela era mica, avea o mama iubitoare, un tata alcoholic si-o sumedenie de vecini ce-o admirau. A fost mereu premianta, cizelata si titrata. Era un fel de mandria cartierului de la periferia Bucurestiului. Un cartier de oameni simpli! Ea promitea multe… Scria de mica, iar cand a venit vremea facultatii a intrat cu brio la stat!

Tare mandra era coana Chiva de ea. Chiva e mama ei, singurul om care a dus-o-n-spate pana azi de cand a inceput calvarul. Chiva trebuie sa va zic, e o femeie mica, munceste mult, e un monument de putere si de speranta. Chiva e o mama eroina! Prin Chiva am cunoscut-o eu pe Adela. Din poze, din amintirile Chivei, din confesiunile pe care mi le facea cand venea de la penitenciar, dar mai ales din filele de poveste pe care Adela i le scrie de acolo.

Dupa ce a intrat la facultate, unde s-a remarcat printre profesori, s-a indargostit. Zice Chiva ca era o dragoste nebuna, patimasa, cu un frumos de prin provincie, cu masina, casa, masa, toate cele si toate la locul lor. S-au mutat urgent impreuna, iar Chiva le facea sporul casei. Le gatea, le facea curat, le era aproape.

Dar uneori dragostea nu e suficienta si patima poate fi puternica, mai ales cand esti tanar si lipsit de experienta. Frumosul din provincie iubea patimas heroina. O iubea atat de tare, incat atunci cand Adela i-a cerut sa se lase s-au despartit.

In disperarea si frenezia amorului, Adela s-a intors si-a vrut sa vada ce putea fi pentru el, mai important decat ea. Adela a gustat si ea! Si se iubeau patimas toti trei…

Frumosul s-a stins, in vraja drogului, iar din ultimele economii si imprumuturi ale Chivei, indoliata, Adela a luat drumul Elvetiei pentru dezintoxicare. Cand s-a intors, s-a angajat si din primii bani si-a cumparat heroina!

De atunci au trecut multi ani… Adela a furat intai din casa, apoi din magazine, a locuit pe strazi, a fost la dezintoxicare si pe la noi, s-a lecuit cu metadona, s-a intors acasa, a fumat hasis, a luat etnobotanice, a ajuns in coma de urgenta la Municipal, a fost data afara iar, i-a ars presul de la usa Chivei, s-a mutat la Constanta… a ajuns la Penitenciarul de femei de la Targusor!

Traieste din mila statului si din micile pachete pe care Chiva i le duce saptamanal cu speranta in ochi. Imi spune mereu cand se intoarce: “Adela e vesela, e sanatoasa, e curata…”

Am un baietel mamos! Si ce daca?!

Trebuie sa mentionez de la bun inceput ca nu mi-au placut copiii niciodata. Nu am fost genul care sa ma arunc pe ei si sa exclamez: “Vai ce dragalas!” sau sa ma schimonosesc in toate felurile sa le fac pe plac. Nu ca nu i-as fi considerat frumosi, dar pur si simplu nu gaseam un limbaj comun cu ei. Eu nu-i placeam si nici ei pe mine, in mod deosebit. Nici acum nu pot spune ca ma omor dupa copiii altora, dar ii inteleg mult mai bine, uneori am senzatia cai-i inteleg mai bine chiar decat proprii lor parinti.

Mereu mi-am dorit o fetita, dar in momentul in care am ramas gravida, am stiut ca voi avea un baiat. Am simtit ca va fi baiat si asta ma facea fericita, cu toate ca eu initial imi dorisem fetita. Tin minte ca pe la varsta adolescentei tata mi-a zis ca-si dorise baiat, dar ca n-ar putea fi mai fericit decat este ca a avut o fetita ca mine. Atunci mi-am imaginat ca mi-o zice din complezenta. Acum simt cu adevarat la ce se referea. Cand am aflat ca “termenul de livrare bebe” era pe 24.12.2009, am inceput sa vorbesc cu Andrei (din burtica) sa iasa pe 21, ca sa prindem si noi Craciunul acasa. Andrei m-a ascultat si asa a fost! Pe 20.12.2009 am facut bradul pentru orice eventualitate, iar pe 21.12.2009 la 5 dimineata am avut un sentiment ciudat: m-am trezit din senin si mi-am facut o cacao cu lapte; am avut o presimtire ca nasc, cu toate ca n-am pierdut nici apa si nu aveam nici dureri; durerile au venit ceva mai tarziu, pe la ora 8:00, cand deja ma indreptam spre spital.

Tin minte ca a fost o sarcina frumoasa, m-am simtit sanatoasa, frumoasa, iar de prin luna a patra-a, cand Andru a inceput sa miste, nu m-am mai simtit nici un moment singura. Eram mereu cu el, si el era cu mine. Andru mi-a influentat gusturile, starile de spirit, muzica pe care o ascultam in masina…

In prima noapte cu Andru acasa n-am putut sa dorm. Am stat cuibarita cu el in mijlocul canapelei si n-am sa uit nici-cand sentimentul de implinire. Stiu ca sentimentul cel mai profund era ca nimic altceva nu conteaza, puteam muri in clipa aia si muream fericita.

De cand s-a nascut Andru, cea mai lunga perioada de despartire a fost de 24 de ore (obligatie de serviciu). Cand ne despartim stiu ca-i e dor, imi zice. Si mie mi-e! Nu stiu cui i-e dor mai mult, dar amandoi uram sa fim despartiti. Eu, mai mult decat el, am uneori nevoia sa evadez de el, dar chiar si atunci cand iau pauze, fie ca merg la serviciu fie ca ies fara el, evadarea e mereu asociata cu remuscare, cu sentimente de vinovatie si cu o senzatie de lipsa a ceva vital.

Inainte sa nasc condamnam parintii care dormeau cu copii in aceasi camera. Eu fiind un copil crescut in camera separata de parinti, am considerat ca asa e normal, ca si cuplul trebuie sa aiba clipele lui de intimidate, chiar si atunci cand exista aceasta minune mica. Deci, din a doua zi de viata, Andru a dormit singur, in patutul lui, la el in camera. Oricat de greu ar fi fost sa fac naveta la el in camera din 3 in 3 ore ca sa-l alaptez, am tinut sa doarma singur. Asta pana cand, la 9 luni Andru s-a revoltat si a inceput sa-mi solicite prezenta din ce in ce mai mult pe timpul noptii: ajunsesm sa ne trezim din ora in ora, linistindu-se abia cand il luam in brate, si da il luam in brate si-l linisteam, contrar sfaturilor, caci era iubirea mea si nu puteam sa-l aud urland dupa mine. Multi zic ca sunt manipulativi, copiii, ca daca-i lasi sa planga la un moment dat se opresc si inceteaza sa mai strige. Eu cred ca privarea unui copil/infant de prezenta pe care o cauta e nimic mai mult sau mai putin de cruzime. Incet incet, Andru s-a infiltrat in patul nostru conjugal, trezindu-se noaptea si aratandu-mi cu degetul unde sa-l duc. Imi amintesc si acum noaptea in care Gladiatorul mi-a dat dezlegare sa-l aduc: Andru era fericit, dormea zambind, iar eu eram linistita si impacata. Multa lume m-a condamnat, si nu-mi pasa. Daca stau sa ma gandesc bine, in regnul animal, mai toate mamele dorm alaturi de puii lor pana acestia ating maturitatea. Ba mai mult, cuplul nu are de ce suferii, daca invata sa se adapteze!

Andru are 3 ani. Am fost nedezlipiti un an si 8 luni, timp in care am stat acasa cu el, l-am invatat sa manance, sa mearga, sa vorbeasca, sa se joace, sa accepte compania si sa isi asume riscuri (minore ce-i drept, cat pentru varsta lui). Acum Andru merge la gradi, are viata lui, prieteni, experiente noi, ingrijitoare preferata, haine pe care nu vrea sa le imbrace, mancare pe care o adora, opinii, idei, dorinte si uneori chiar fite. Ceea ce a ramas constant in viata lui Andru, a fost preferinta de a sta cu mine, de a ma avea prin preajma si de a-mi impratasi din experientele lui. Mereu ma pot baza pe el sa-mi spuna adevarul sau ceea ce simte.

Lumea imi zice ca Andru e mamos. Este! Si ce daca?! Prietenii ma tachineaza uneori spunandu-mi: “Vai si amar o sa fie de nora ta!”, le raspund in gluma: “Nu mai pot eu de ea!”. Sincer, si Gladiatorul e mamos, si-a fost de mic. E o mamosenie minunata: nu m-a facut nici-cand sa ma simt pe planul doi, nu m-a comparat nici-cand cu mama lui, chiar daca spre deosebire de mine ea este o gospodina desavarsita… Mereu cand o vede o imbratiseaza tandru si o pupa, nu se ratoieste nici-cand la ea si nu-i reproseaza nimic (din respect, din mamosenie, Dumnezeu stie…), dar cred ca imi doresc ca Andru sa fie la fel cand va creste: intr-un echilibru perfect intre mama si sotie!

Cand va dori Andru sa se desprinda de mine, asta nu voi sti decat atunci cand se va intampla. Cand va dormi singur? Cand nu ma va mai striga atunci cand nu-s cu el? Cand va bea lapte si cu alti membrii ai familiei chiar daca eu nu sunt? Raspunsul la intrebarile astea e incert, dar cu siguranta totul se va intampla in ritmul lui Andru. Eu nu voi face nimic pentru a-i accelera decizia de independenta. Nu din egoism, nu din lipsa de interes, ci pur si simplu datorita faptului ca fiecare are ritmul lui, iar ritmul asta este cel mai natural lucru. Cine suntem noi sa ne punem cu natura?!

Asa ca dragi parinti, viitori parinti sau nedoritori de a fi parinti, inainte sa dati altora sfaturi, inainte de a le judeca actiunile, ganditi-va ca fiecare copil are pasarelele lui, iar uneori mamele au chiar stoluri! Fiecare e liber sa traiasca in armonie cu proprii lui copii. Nimic nu poate fi mai frumos, chiar si atunci cand e istovitor de greu.

Era Gladiatorilor a apus, dar ei mai traiesc printre noi!

Imi place sa necajesc barbatii uneori, spunandu-le ca nu se mai fabrica Barbati ca altadata! Il stiti pe Brad Pitt in Troia… (nu, nu ma refer la genul ala de barbat – o imagine produsa de Hollywood – o imagine minunata ce-i drept!). Ma refer la genul de barbat cum era Brad Pitt in “Legendele Toamnei” (si daca n-ati vazut filmul atunci trebie vazut urgent!!!) mai degraba, sau la Al Pacino in “Parfum de Femeie”, sau la personajul William Wallace (jucat demential de Mel Gibson) in “Braveheart”…

Eu pe toti cei enumerati mai sus ii vad ca pe un fel de Gladiatori. Asa le zic eu acestor raritati.

Si de ce-mi plac Gladiatorii de altadata?! Pentru ca aveau curajul (de a lupta pana la ultima suflare); pentru ca aveau charisma necesara de a acapara publicul si nu in ultimul rand, pentru ca respirau masculinitate prin fiecare por.

Gladiatorii pentru mine inseamna daca vreti, “the ultimate male”!

Demult stau si fac o analiza amanuntita asupra sexului “puternic” si ce observ: o demasculinizare in masa, un androginism ce ma sperie, o lipsa a calitatii si o fuga de raspundere ce e mai mult demna de o caprioara decat de un mascul. Moda masculina a devenit teribil de ridicola! Parca stau toti tiplati in camasute roz, aratand ca niste fondante (care recunosc n-au fost pe gustul meu niciodata). Barbatii au ajuns sa aiba in dulapiorul din baie mai multe produse cosmetice decat pot eu enumera… Au ajuns sa-si cumpere masinute gen Mini, au ajuns sa poarte tanga, sa-si puna cercel in buric si sa-si suflece manecile sacouasului atent selectionat de la H&M. Barbatii au ajuns sa tina regimuri draconice (ce contin, credeti-ma pe cuvant ca pe asta am auzit-o cu urechile mele… dovlecei blenduiti cu sfecla, la micul dejun). Barbatii au ajuns sa stea la o apa plata cu lamaia in “Le Gaga” (si asta sa fie high-lightul saptamanii lor). Cam astia sunt, sa nu fiu dura, 70%-80% din barbatii anului 2012 (recolta buna…)

Insa, sa va zic ceva: Chiar daca era Gladiatorilor a apus, ei mai traiesc printre noi! Si credeti-ma pe cuvant, eu am intalnit cativa. Poate norocul, sansa, nasul, nu stiu sa va zic dar eu i-am vazut, ii stiu, traiesc cu unul, deci sunt reali! Daca s-ar cere la cununie recomandari de la fostele, la fel cum se cere la job, eu sincer cu mana pe inima i-as recomanda pe mai toti fostii mei, catre viitoarea Domana X sau Y.

Gladiatorii secolului nostru sunt, in viziunea mea, acei barbati care inca mai au coloana vertebrala, inima, compasiune, suflet si toate sunt puse la locul lor corect. Acei barbati care, castiga cat castiga (mult, putin, nu are importanta…) dar castiga pe propria lor barba, munca, inteligenta, si ceea ce castiga nu afiseaza in vazul lumii, ci stiu sa dramuiasca cu cap. Sunt acei barbati care, s-ar putea descurca oricand fara o femeie alaturi, dar stau cu ea pentru ca o admira, o sustin si o iubesc, chiar fara so-nteleaga pe de-a-ntregul. Sunt aceia care, stiu ca daca aveau de nevoie de cineva care sa le calce/spele/gateasca, era mult mai putin costisitor sa-si ia o menajera si nu o sotie. Sunt aceia care stiu ca un camin se intretine in 2. Si de ce nu, aceia care plang cateodata, pentru ca sunt suficient de siguri pe masculinitatea lor, incat sa-si dea frau liber sentimentelor.

Pentru toti acesti Gladiatori minunati, care exista printre noi (chiar si ca o specie pe cale de disparitie…), eu fac o plecaciune si vreau sa ii incurajez, sa stie ca stim de existenta lor!

Pentru toate domnisoarele nu am nimic altceva de spus decat atat: Cautati, controbaiti, escaladati muntii si cutreierati vaile, ascultati-i cu atentie pe barbatii din jurul vostru, caci cu siguranta veti gasi un Gladiator!